Preotul ca păstor şi terapeut

Concentrându-ne asupra conţinutului practic al aplicaţiilor psihologiei pastorale şi, mai ales, asupra lucrării clericului care este chemat să valorifice aceste date, putem să conchidem asupra următoarelor:

a) Preotul ortodox este, în esenţă şi în primul rând, păstorul şi părintele comunităţii euharistice. Insuflarea şi premisele slujirii sale au ca sursă şi criteriu al dreptei făptuiri – orthopraxia – lucrarea sa de căpătâi, care este ofranda Dumnezeieştii Euharistii şi, ca urmare firească a acesteia, sfinţirea prin Sfintele Taine a fiilor săi în Hristos. În acelaşi timp, este prin excelenţă răspunzător de învăţarea – prin ”faptă” şi ”cuvânt” – a elementelor fundamentale ale credinţei noastre. Scopul central şi fundamental al slujirii sale este acela de a acorda sens eshatologic vieţii poporului lui Dumnezeu – şi anume mântuirea în Hristos.

b) Slujirea socială a turmei sale nu este o lucrare secundară, ci una fundamentală, prin care dragostea lui Dumnezeu se manifestă în chip văzut şi omul se poate împărtăşi de ea. Dacă această lucrare nu ar fi importantă, Biserica primară nu i-ar fi ales pe cei şapte diaconi, nici prezenţa Bisericii în istorie nu s-ar fi slăvit prin atâtea lucrări de filantropie şi de ajutorare a ”celor osteniţi şi împovăraţi”.

c) Datele sociale contemporane impun cercetarea şi exercitarea lucrării sociale pastorale şi în noile aspecte ale filantropiei, precum asistenţa în păstrarea şi redobândirea sănătăţii psihice, mai ales a celor aflaţi în spitale. etc. Rezultatele cercetărilor arată că sprijinul social şi psihologic al celor care suferă trupeşte are o însemnătate capitală pentru redobândirea sănătăţii sau, mai general, pentru înfruntarea eficientă a stresului pe care îl aduce cu sine boala, handicapul şi spitalizarea. Absenţa clericului din aceste spaţii nu doar că înseamnă o abatere de la îndatoririle sale esenţiale (”bolnav am fost şi aţi venit la Mine”), dar lasă şi frontul descoperit pentru lucrarea grupărilor para-religioase care sunt din ce în ce mai active.

d) Slujirea preotului în diferitele domenii de activitate nou-apărute nu este însă întotdeauna acceptată. Este chiar foarte probabil ca diferitele dimensiuni ale prezenţei lui pastorale să nu fie înţelese sau să nu fie cuprinse în interesele conştientizate ale multora dintre cei care primesc sprijinul lui. Efortul de a fi prezent şi de a interveni în multe dintre aceste domenii specializate de slujire, care au fost menţionate mai înainte, impune o prezenţă ”chenotică” a preotului, care este chemat să valorifice orice cunoştinţă dobândită, orice metodă şi tehnică ce îl ajută să se facă ”toate tuturor”, ca să poată să ajute şi ”în orice chip” să mântuiască ”pe unii” (1 Corinteni 9:22).

Toate cele menţionate până aici ne permit să afirmăm că, pentru practica pastorală ortodoxă, provocarea nu o constituie formarea consilierilor pastorali desacralizaţi, după modelul celorlalte confesiuni creştine. Cu atât mai mult nu ar avea sens crearea unei ”caste” de păstori tehnocraţi care să exercite un activism socio-proniator de tip religios.

Ceea ce aşteaptă astăzi Biserica de la psihologia pastorală – dincolo de lucrarea teoretică şi de cercetare a acesteia – este cultivarea şi asigurarea acelor premise, care să întărească autenticitatea identităţii preoţeşti şi care să îmbogăţească cunoştinţele celor ce slujesc Biserica – deopotrivă clerici şi laici – cu acele resurse care pot susţine lucrarea lor, de Dumnezeu încredinţată. Însă, în plus, există astăzi o nevoie vitală de a se institui o bază teoretică şi educaţională, care să consolideze slujirea bisericească prin cadre specializate în pastoraţia bolnavului spitalizat sau a celui aflat în stare critică, precum şi a celor din jurul său, a bolnavului psihic şi a familiei acestuia sau, mai mult încă, a celor care neagă cu convingere existenţa lui Dumnezeu. Aceştia din urmă pot nega identitatea religioasă a preotului. Însă cine însă dintre cei ”osteniţi şi împovăraţi” se poate împotrivi ofrandei dragostei autentice care, prin definiţie, nu are legătură cu scopurile ”misionare” oportuniste ale unui intrus religios în spaţiul spitalului, cine va respinge serviciile de asistenţă ”specializată” din partea unui profesionist al echipei terapeutice?

Trebuie să conştientizăm că majoritatea clericilor nu este alcătuită din oameni harismatici sau cu multă experienţă. Prin urmare, are o însemnătate fundamentală ca în educaţia elementară a preoţilor să se ofere acele cunoştinţe care îi vor feri de abordări greşite, vor preciza limitele până la care pot lucra duhovniceşte în terapia unui om şi de unde se impune să îl trimită la un specialist (medic, psihiatru etc.) şi când un preot specializat într-un anume domeniu (de exemplu, psihiatru sau psihoterapeut) ar putea ajuta mai bine.

În aceeaşi logică şi urmând aceleaşi precizări teoretice, se poate înţelege de asemenea sensul şi utilitatea unor forme de slujire încă mai specializate, precum aceea a preotului care este pregătit profesional şi ca medic, psihiatru, asistent social, psiholog, psihoterapeut etc. şi activează în domeniu. Aceştia din urmă, în afara contribuţiei lor în activitatea de lucru, se pot dovedi preţioşi în dimensiunea practică a lucrării educative a Psihologiei Pastorale, oferind cunoştinţe specializate, experienţă clinică şi practică, precum şi ”bază” şi supraveghere în aplicarea acestor cunoştinţe.

Ceea ce este sigur este faptul că drumul este ascendent şi că problemele teoretice şi practice care trebuie depăşite nu sunt puţine. Terapeutul, care exercită în acelaşi timp două ”profesii” trebuie să aibă deplin limpezite elementele constitutive ale identităţii sale. Doar astfel se pot evita problemele ”tehnice”, precum supra-idealizarea preotului-terapeut de către credincios, căutarea terapiilor miraculoase, care căutare este folosită ca apărare psihologică în psihoterapie, confuzia dintre rolul terapeutic, cel de consiliere şi cel pastoral sau, mai mult încă, apariţia unor probleme duhovniceşti personale din partea terapeutului.

De altfel, răspunderea misionară a Bisericii constituie o îndatorire de căpătâi, iar psihologia pastorală este chemată să valorifice preţioasa moştenire duhovnicească a Tradiţiei Ortodoxe şi să o formuleze, astfel încât să devină utilă şi pentru ştiinţa psihologiei. În comunitatea ştiinţifică internaţională, această problematizare există deja şi în bibliografie se întâlnesc încercări de îmbogăţire a tehnicii de psihoterapie prin date religioase, însă şi prin propuneri de extindere a ”modelului bio-psiho-social” la ”model bio-psiho-socialo-duhovnicesc”. Şi asta, pentru că se constată tot mai mult că teoriile psihoterapeutice nu deţin cunoştinţele necesare pentru a răspunde la nevoile bolnavului care are o credinţă religioasă, lucru pe care adesea reprezentanţii psihologiei l-au ignorat sau au răstălmăcit date antropologice de importanţă vitală care îl caracterizează pe omul care se luptă duhovniceşte.

Aşadar, întrebarea este clară: avem dreptul să fim indiferenţi faţă de semnele vremurilor, faţă de nevoile credincioşilor, de sărăcia duhovnicească a lumii contemporane, de provocarea ştiinţifică şi antropologică şi de aceea a ştiinţelor omului?

Probabil că răspunsul este de la sine înţeles. Vom evita să încheiem acest studiu cu concluzii şi propuneri zgomotoase. După toate cele consemnate până aici, să dăm dreptul fiecăruia să tragă singur concluziile. În loc de concluzii, în loc de epilog, preferăm să cităm cuvântul prorocesc al Mitropolitului Calcedonului, kir Melíton. Probabil că reprezintă un criteriu satisfăcător pentru direcţia pe care trebuie să se mişte concluziile şi pentru căile pe care le deschide problematizarea pastorală, pastoral-psihologică şi psihologică pe care am încercat să o înfăţişăm în această lucrare:

”Ziua de ieri a trecut de mult. Nici ziua de azi nu o mai trăim. Ne-a ajuns ziua de mâine. Sunt deznădăjduite bătăile în uşa Bisericii. V-am auzit. Şi ne-am trezit. Şi venim către voi. Dacă nu ne ridicăm, ca Biserică, către realitatea lui Dumnezeu şi dacă nu ne coborâm către realitatea chipului Său, a omului şi a lumii Lui, aşa cum este ea în acest moment, nu vom mai fi Biserică, vom fi o realitate glorioasă, minunată chiar, istorică, dar doar o simplă trecut-ologie. Câtă vreme, de fapt, Biserica este viaţă, ea este totdeauna ziua de azi în dimensiunea fără sfârşit a veşniciei”.

Dilema legată de subiectul pe care l-am dezvoltat în acest studiu se dovedeşte a fi simplă şi clară: Avem, aşadar, dreptul de a rămâne încremeniţi într-o mentalitate potrivit căreia ”animaţi de un pseudo-angelism, respingem fără discuţie lumea, eşuând în negaţie şi închistare socială, fără cea mai mică dispoziţie de slujire şi mărturisire”? Această atitudine nu va fi, ”nici mai mult sau mai puţin, decât o abatere de la misiune, care este respiraţia Bisericii”. Sau, oare, a sosit deja vremea să îndrăznim deschiderea, valorificând în mod ortodox ştiinţa psihologiei pastorale şi efortul şi cunoştinţele terapeuţilor clerici specializaţi? De altfel, mulţi dintre aceştia deja slujesc cu tenacitate în domenii dificile de mare răspundere, aşteptând acceptarea şi înţelegerea din partea Bisericii a nevoilor pastorale pe care le slujesc, aşa încât, animată de modelul instituţionalizării diaconilor în Biserica primară, să purceadă şi astăzi la paşi asemănători.

Sursa: Părintele Adamántios Avgoustídis, ”Păstor şi terapeut”, editura Akrítas, pp.108-114.

Preluat de pe: http://www.pemptousia.ro/

A nu preda mintea vrăjmașului

Doamne vindecă-mi mintea! Doamne vindecă-mi inima! Doamne vindecă-mă întreg!

Dacă mintea se află în chipuri pătimaşe, atunci întregul om se spurcă: şi mintea, şi sufletul, şi chiar şi trupul. Şi dimpotrivă, când mintea noastră, rănită prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasă acolo unde este El, Hristos, atunci se întâmplă contrariul: mintea şi întreaga noastră făptură se sfinţeşte şi se înalţă, se apropie de Dumnezeu, şi cu anii devine în stare a se deprinde cu Dumnezeu, încât zi şi noapte omul petrece în toată vremea în Dumnezeu.

În legătură cu aceasta există un subtil amănunt: Nici o patimă nu poate lucra în noi câtă vreme mintea noastră este slobodă, iar nu în chipurile acelei patimi. Numai atunci dobândeşte putere asupra noastră gândul pătimaş, când cu mintea noastră venim în atingere cu chipurile patimii şi trăim prin ele.

A ne învăţa să ne smulgem mintea din tot gândul îndreptat spre latura păcatului este o mare știință. Ea începe foarte simplu. Voi ştiţi că sunt diferite căi pentru a muta atenţia minţii la un alt subiect. Calea cea mai bună este atunci când Domnul e cu noi. Atunci totul se preschimbă în rugăciunea cucernicei iubiri către Dumnezeu şi în lacrimi de pocăinţă, rămânând uitată lumea pătimaşă a păcatului.

Dumnezeu ne părăseşte pentru ca noi să ne ostenim. Şi astfel, când ne atacă vreun chip pătimaş, trebuie neapărat să ne smulgem mintea de acolo şi să ne despărţim de acel chip al patimii. Atunci chipurile patimii nu îşi pot asuma o putere activă, lucrătoare, ci rămân în stare pasivă.

Sunt nu puţine rugăciuni pe care este bine să le cunoaşteţi, dar puteţi şi voi înşivă să făuriţi altele, căci „rugăciunea este necontenită facere”... Slobozește-mă deputerea acestor duhuri! Du-mi mintea la Cer unde petreci Tu, Dumnezeul meu! Izbăveşte-mă de robia iadului patimilor!

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuvântări duhovnicești, vol. I, p. 270-271)

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Faptul de a te putea împărtăşi mai des nu bagatelizează nicidecum Sfânta Taină, ci dimpotrivă, responsabilizează, încurajează şi maturizează spiritual. Credinciosul să se spovedească la intervalul de timp optim cerut de starea lui sufletească.

Credincioşii au fost obişnuiţi să se înghesuie la spovedanie cu toţii în ultima săptămână de prin posturi (chiar în ultimele zile dinaintea sărbătorii) ori duminica dimineaţa, între Utrenie şi Liturghie sau chiar în timpul Sfintei Liturghii (sunt cele mai contraindicate momente de a spovedi; se dă totul peste cap, şi Spovedania şi Liturghia!). Acest lucru se datorează însă unei viziuni puritaniste – e drept, promovată puternic şi azi de preoţi cu vechea mentalitate! -, care pretinde că trebuie să fii ,,vrednic” (de tip ,,imaculata concepţie”!?) să primeşti Sfânta Împărtăşanie, respectiv să te împărtăşeşti îndată după spovedanie, ca să nu apuci să mai păcătuieşti, de parcă firea şi năravurile omului s-ar scimba în 2-3 minute, după o spovedanie formală ca ,,în Gara de Nord, între două trenuri”.

            Pe cine vrem să amăgim?! Omul se împărtăşeşte aşa cum e el, cu întreaga sa personalitate şi cu starea sa morală de fond, nu ,,sfântul fabricat peste noapte la o spovedanie contra-cronometru”! Nu de puţine ori asistăm la scene penibile când chiar în faţa sfântului potir unii ,,credincioşi” se îmbrâncesc sau se burzuluiesc unii la alţii. Oare efectul spovedaniei matinale să fi trecut deja?! Sau la ieşirea din biserică vor pleca dăruiţi cu ,,aripi angelice”?!

            În realitate, spovedania nu se face doar la un răs/timp anume, ci cu timp, pentru ca omul să se poată deschide, să aibă răgazul de a se destăinui pe-ndelete, să nu stea ,,ca pe spini” pentru că îl ,,împing” alţii din urmă sau că-l ,,fugăreşte” preotul să înceapă slujba la oră fixă. Cu atât mai mult, dacă ai preotul tău duhovnic, se poate stabili (telefonic sau direct) o întâlnire în timpul săptămânii, care să ţină cont de programul amândurora şi astfel se evită aglomeraţia, tensiuni inutile, superficialitatea şi ineficienţa sfatului duhovnicesc.

            ...Credinciosul se poate spovedi oricând simte nevoia sau, cu atât mai mult, când este puternic tulburat sufleteşte, nu e cazul să aştepte postul următor sau – cum obişnuiesc să condiţioneze unii ,,duhovnici”! – neapărat să ţină un post formal de trei zile şi de-abia atunci să  se adreseze preotului (când poate ascultarea să devină ,,postumă”; o persoană a declarat duhovnicului că dacă nu ar fi ascultat-o într-un moment de grea cumpănă, când a avut neapărată nevoie de ajutor duhovnicesc, s-ar fi sinucis!). Pe de altă parte, nu încurajăm nici spovedania pentru orice chestiune minoră ce creează un anumit disconfort psihic. Maturizarea psihologică şi cea spirituală pretind să ne asumăm şi personal propriile limite, s/căderi şi neîmpliniri. Nu e cazul să apelăm la spovedanie ca toxicomanul la drogul său.

            Experinţa pastorală ne-a demonstrat că o spovedanie curentă (la aproximativ o lună de zile sau ceva mai rar, dar nu la mai mult de 3 luni de zile) este ideală pentru menţinerea unui tonus spiritual adecvat. În cazul în care duhovnicul cunoaşte foarte bine persoana şi poate susţine dorinţa acesteia de a primi Sfânta Împărtăşanie mai des, ar fi absurd să-i pretindă spovedanie zilnică sau tot la câteva zile. Ar semăna cu o menajeră obsesiv-compulsivă (perfecţionistă), ce ,,adună cu făraşul şi măturiţa după fiecare invitat tot firicelul de praf”. Credinciosul poate primi dezlegare să se împărtăşească mai des şi să se spovedească la intervalul de timp optim cerut de starea lui sufletească (fără să încurajăm nici scrupulozitatea, nici laxismul moral).

            Faptul de a te putea împărtăşi mai des nu bagatelizează nicidecum Sfânta Taină, ci dimpotrivă, responsabilizează (conşientizează prezenţa vie şi unirea ontologică cu Cel de sus), încurajează şi maturizează spiritual. Pe cât ştii că duhovnicul este mai îngăduitor cu tine, pe atât se cade ca şi tu să devii mai responsabil de autonomia spirituală câştigată şi de înlesnirea accesului la Jertfa euharistică. Persoanele care practică un ,,ritm” spiritual normal (nu excesiv, ca în cazul unor mecanisme nevrotice disimulate sub mască religioasă!), sunt de regulă şi echilibrate emoţional şi au un orizont de cunoaştere şi de apropiere de Dumnezeu mult mai matur şi lucid. Se bucură de întâlnirea pe viu cu Dumnezeu, nu doar se tem de El (ca un copil de tatăl şău autoritar!).

                                  Pr. Dr Eugen Jurcă, Spovedanie şi Psihoterapie, p. 148 - 151

Psihologia şi viaţa duhovnicească

Această chestiune nu-i preocupă doar pe creştini, ci pe orice om care gândeşte şi căruia nu-i e de ajuns rutina zilnică a supravieţuirii, ci se nelinişteşte pentru ziua de mâine şi pentru progresul său personal. Mai mult, viaţa lui nu este doar ceea ce vede, ce aude şi ce haine poartă, ci se interesează şi de ceea ce se întâmplă după moarte, în cealaltă viaţă. Aşadar, aici vom vorbi mai ales din punctul de vedere al psihologiei şi nu vom ceda ispitei de a intra în tematica metafizicii.

Ce relaţie are psihiatria cu sufletul şi cu religia?

Având o dublă identitate (aceea de psihiatru şi aceea de preot-duhovnic), aş vrea să spun pentru început, că fiecare termen are, prin definiţie, alt conţinut. Acest lucru nu înseamnă că nu sunt interesate unele de celelalte ! Psihiatria de astăzi (şi psihologia în general) se preocupă de viaţa omului, în special de comportamentul lui, de gânduri şi emoţii, şi cu deosebire, de dificultatea lui de a se exprima ca personalitate şi de a se adapta la mediul său.

Religia, pe de altă parte, se referă la relaţia omului cu Dumnezeu. Religia creştină, mai ales, se referă la relaţia omului cu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, aşa cum S-a înfăţişat în istorie şi aşa cum se exprimă astăzi în Biserica Sa.

Ce relaţie are psihicul (psychí) din psihologie cu sufletul (psychí) de la Biserică ?

Aceasta este o întrebare dificilă, pentru că mulţi medici nu şi-au lămurit acest lucru (inclusiv psihiatri). Problema provine din terminologie, căci în limba greacă cuvântul suflet (psychí) exprimă două lucruri diferite.

Primul lucru este sufletul nemuritor, suflarea lui Dumnezeu din fiecare om, care nu moare, ci moşteneşte împreună cu trupul înviat viaţa cea veşnică.

Al doilea este psihicul din psihologie, care nu este nimic altceva decât capacităţile noetice ale omului, adică gândurile şi emoţiile.

Încurcătura are loc din cauză că sufletul, prin excelenţă, se exprimă prin funcţiuni noetice, fără însă să se identifice cu acestea, aşa cum ar vrea mulţi să creadă. Este posibil ca un om să fie „normal” din punct de vedere psihologic, dar duhovniceşte să fie departe de Dumnezeu, şi, prin urmare, un damnat ! Şi invers, cineva poate suferi de schizofrenie, dar sufletul său (care se exprimă prin aceste funcţiuni mentale tulburate) să fie aproape de Dumnezeu, iar mâine, în rai!

Ca psihiatru, daţi atenţie credinţei religioase a omului?

Bineînţeles ! La fel ca oricărui alt element care-i poate influenţa viaţa şi fericirea. Ba chiar mult mai mult credinţei religioase, din moment ce cred că ea poate juca un rol psihologic pozitiv de prim rang în vederea terapiei.

În afara acestui aspect, însă, pentru că eu însumi cred în Dumnezeu, ştiu (şi am trăit personal acest lucru) că există şi factorul duhovnicesc, supranatural, care poate influenţa pozitiv într-o şi mai mare măsură atunci când omului îi devine cunoscut şi acceptat rolul lui Dumnezeu. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce Dumnezeu Însuşi l-a creat pe om: tot aşa, Dumnezeu îi poate crea o „piesă de schimb” atunci când i se strică vreun organ; nu îi poate da Dumnezeu şi răbdare să abordeze toate cu calm şi bună dispoziţie?

Care este relaţia dintre duhovnicul care spovedeşte şi psihanalist?

Elementul comun îl constituie existenţa unei juxtapuneri de evenimente, energii şi gânduri în ambele dintre cazuri. Diferenţa, însă este esenţială, din moment ce altul este scopul unuia şi altul, diferit, al celuilalt.

În speţă, scopul psihanalizei este să îmbunătăţească personalitatea cuiva, din moment ce, mai întâi, trebuie să se cunoască mai bine pe sine şi să se ferească de anumite comportări nedorite şi disfuncţionale.

Scopul spovedaniei este mântuirea sufletului omului (adică, primirea dumnezeiescului Har), fapt ce presupune o pocăinţă sinceră pentru faptele sale, lucru care nu se petrece în psihanaliză, care, din contră, încearcă să estompeze vinovăţiile lui prin interpretări psihologice.

Din mica mea experienţă de duhovnic, cunosc faptul că mulţi oameni merg la spovedit din motive duhovniceşti, adică pentru a se simţi mai bine din punct de vedere emoţional, şi nu pentru că le-ar părea rău pentru un fapt sau pentru că încearcă să nu îl mai repete. Fireşte, în acele cazuri, mărturisirea nu poate da iertare păcatelor, chiar dacă ne-ar citi preotul rugăciunea de dezlegare, pentru că nu ne-am pocăit de ele înaintea lui Dumnezeu.

Există posibilitatea ca un psihiatru să facă rău în locul binelui?

Trăim într-o epocă în care toate devin publice, mai ales cu imagine şi sunet, fără însă ca acest lucru să însemne că ceea ce vezi este adevărat !

S-a întâmplat ca, fiind în vizită la rude, să văd la o emisiune o tânără care-şi învinuia psihiatrul de lucruri grele. Personal, nu am altceva de spus decât ceea ce zicea Dostoievski: „Acolo unde nu există Dumnezeu, toate sunt permise !” De aceea, medicul fără Dumnezeu poate constitui un pericol public ! Acest lucru s-a dovedit de multe ori, dar din nefericire, şcolile de medicină oferă doar cunoaştere stearpă şi nu reuşesc să predea o comportare omenească şi morală …

Am auzit lucruri teribile spuse de buzele unor psihiatri cu diplome şi recunoaştere. Bineînţeles că pot face rău, dar nu pentru că psihiatria sau psihanaliza sunt rele, ci pentru că ei înşişi sunt nevrednici să le practice corect, iar în loc să vindece, îşi proiectează asupra altora propriile patimi nevindecate.

La fel, poate un duhovnic să facă rău unui om, în loc să-i fie de folos?

Cu siguranţă, ba chiar într-un grad mai mare, pentru că, cu cât mai de preţ sunt lucrurile de care se ocupă cineva, cu atât mai mare pagubă poate face dacă nu este atent. De aceea, harisma duhovniciei nu este dată oricui de către Biserică. Este nevoie de multă atenţie, atât în privinţa vârstei, cât şi în privinţa integrităţii şi experienţei, pentru a putea deveni cineva duhovnic. Altfel, va fi responsabil pentru multe suflete.

Dacă nu dă dovadă de discernământul necesar, poate duce pe cineva la nevroză ori, mai rău, la deznădejde.

Desigur, Dumnezeu este Cel Care poartă de grijă, e adevărat… Iar cel care nădăjduieşte în El, chiar şi un duhovnic nevrednic, nu va fi lepădat de El. Dar vai acelora care se fac pricină de sminteală pentru vreun credincios. Mai bine acelora să nu se fi născut, după cum a zis chiar Hristos.

Copiii trebuie să apeleze la psiholog?

Αceastă întrebare arată o prejudecată. Îmi aduce aminte de unii cărora le place să exorcizeze răul zicând că psihiatrii îi înnebunesc pe copii, ca şi cum am spune că acel copil care arde de febră nu trebuie dus la pediatru ca să nu se lipească vreo boală de el! Nu zic să nu vă alegeţi medicul în care aveţi încredere. Bineînţeles, să o faceţi, dar aşa cum o faceţi şi pentru multe alte lucruri… Nu cumva apelezi la vreun avocat cu ochii închişi? Sau la constructorul care-ţi va construi casa?

Să apeleze, aşadar, atunci când există motiv sau chiar suspiciunea vreunei tulburări psihologice. Şi o spun aceasta pentru că mulţi aşteaptă să le ajungă cuţitul la os pentru a intra în acţiune!

Pot să vă mărturisesc că cooperarea cu medicul specialist este încununată de succes în marea majoritate a cazurilor. Atunci când aşteptăm ca timpul să vindece rănile psihologice, atunci este foarte probabil să creăm cicatrici care vor determina personalitatea copilului şi dăm posibilitatea pornirilor reprimate să iasă la iveală mai târziu într-un mod dureros pentru tânărul om.

Cât de mult influenţează ereditatea comportamentul unui copil?

Eterna întrebare a părinţilor… Când ni se pare că există probleme, le atribuim eredităţii şi nu propriului nostru demers educativ. Din câte arată studiile ştiinţifice, mediul ambiant are rolul decisiv în majoritatea cazurilor.

Acest lucru nu înseamnă faptul că ereditatea nu are vreo importanţă. Dar chiar dacă am avea cea mai bună ereditate, dacă ambientul este negativ, copilul nu va avea o evoluţie bună. Pe de altă parte, şi cea mai urâtă ereditate, dacă se găseşte într-un mediu propice, într-o atmosferă de familie, caldă şi beneficiază de o creştere bună, sunt extrem de convins că poate fi neutralizat! (Vreau să menţionez aici exemplul copiilor luaţi din condiţii familiale groaznice şi altoiţi într-o familie nouă, echilibrată: au devenit alţi oameni.)

Aşadar, conduita şi comportamentul nostru faţă de copii este totul, iar acest lucru înseamnă că putem să îi formăm potrivit principiile noastre, astfel încât mâine să devină oameni fericiţi şi utili societăţii. Mai mult, mulţumiţi cu ei înşişi şi cultivaţi spiritual.

Sursa: P. Antónios I. Stylianákis, medic – psiholog pediatru, Apokríseis se ypéfthynous goneís, ed. Apostolikí Diakonía, pp. 7-15.

Preluat de pe : http://www.pemptousia.ro/       

Despre Psihanaliza, boli psihice, demonizare – Parintele Epifanie Teodoropoulos

Tulburările nervoase şi înfrânarea

- Părinte, este cunoscut faptul că o parte din psihiatri consideră că pricina unor boli psihice este înfrânarea în perioada vârstei tinere.

- Părerea lor este greşită şi explicaţia foarte simplă. Toţi cei ce consultă pe psihiatru sunt bolnavi. Nimeni nu merge la medic când este sănătos. Fiindcă o parte din bolnavii aceştia nu au relaţii trupeşti, trag concluzia, legată de teoriile freudiene, că pricina tulburărilor nervoase este înfrânarea. Eu însă ştiu zeci de tineri care sunt înfrânaţi şi, fireşte, au şi o sănătate sufletească minunată.

- Ce putem spune despre psihanaliză?

- Psihanaliza a început cu Freud, care susţinea că tulburările sufleteşti sunt efectul presiunilor avântului sexual, ale instinctului de reproducere al omului. Cu psihanaliza şi cu întrebările ei caracteristice şi prin hipnoză încearcă să ajute pe suferind să scoată din subconştientul său experienţe vechi ale unor răni sufleteşti şi acolo să descopere punctul de plecare a vinei sale, care, desigur, după ei, are legătură cu nesatisfacerea pornirii sexuale.

Epoca noastră însă, o epocă, din nefericire, a deplinei moleşeli, a dezminţit răsunător pe Freud, deoarece, potrivit teoriei lui, astăzi, când nu există constrângerea instinctului sexual, ci deplina lui libertate şi satisfacere, ar trebui să se fi redus bolile sufleteşti, dar se întâmplă exact contrariul: adică numărul bolnavilor psihici s-a mărit, potrivit cu informaţiile ce le avem în ultimii ani.

- Adică nu recomandaţi nimănui să recurgă la psihanaliză.

- E timp pierdut şi risipă de bani, fiule! Medicina clasică, fiind cea care aplică o teorie numai dacă ea îşi dovedeşte, fără contrazicere, rezultatele terapeutice, nu foloseşte psihanaliza ca mijloc terapeutic, deoarece până astăzi aceasta n-a izbutit să ofere date care să dovedească faptul că are valoare terapeutică.

Medicamente pentru boli sufleteşti

- Este îngăduit ca şi creştinii să ia astfel de medicamente? Deoarece mulţi susţin că neliniştea, mâhnirea, melancolia şi, în general, bolile psihice se vindecă numai cu o viaţă duhovnicească, adică cu rugăciune, mers la biserică, mărturisire, Sfânta Împărtăşanie, etc.

- Când e nevoie, trebuie să le ia şi creştinii.

- Dar ce pot face aceste medicamente sufletului omului?

- Va trebui să lămurim de la început că aşa-numitele psihomedicamente sau calmante, adică aceste substanţe materiale, nu pot sub nici o formă să dea sufletului omului liniştea dorită, nici să aducă mângâiere şi nădejde în sufletul unei mame, de pildă, căreia i-a murit fiul, nici măcar să uşureze conştiinţa unui om de remuşcările păcatelor ce le-a săvârşit. Aceste daruri numai ,,de sus sunt, pogorând de la Părintele luminilor”. Şi numai preoţii şi mai ales duhovnicii Bisericii pot tămădui aceste stări ale oamenilor.

- Atunci de ce aţi spus că trebuie şi psihomedicamentele?

- Ascultaţi! Nelinişte sau întristare nu-i cuprinde pe oameni numai din pricina factorilor arătaţi mai sus, sau din pricina unei catastrofe economice sau din constrângerea şi extenuarea personalităţii lor etc, ci şi din pricina factorilor care pornesc de la sistemul nervos (creier) al omului. Adică din tulburarea funcţiilor creierului cum ar fi sentimentul, gândirea, voinţa etc. Neliniştea sau întristarea de felul acesta se accentuează sau se vindecă cu psihomedicamente, adică cu medicamente ce acţionează asupra lucrărilor creierului cu scopul de a le readuce la ritmul lor normal.

Dar s-o spun cu cuvinte mai simple: Mulţi creştini îşi fixează atenţia lor numai spre componenta imaterială a omului, adică spre suflet, atribuindu-i lui şi numai lui manifestările neliniştii, ale melancoliei etc, şi astfel refuză medicamentele, susţinând că materia nu poate acţiona asupra imaterialului. Dar ei uită că omul are şi trup. Şi deoarece creierul, prin care se manifestă sufletul, este un organ al trupului trebuie ca tulburărilor lui să li se ţină piept cu mijloace materiale (adică şi cu medicamente sau, mai demult, prin insulină sau prin electroşoc).

- La ce vă referiţi când spuneţi că sufletul se manifestă prin creier?

- O imagine pe care am putea-o folosi ca să descriem legătura sufletului cu creierul este a violei cu violonistul. Precum nu poate scoate o melodie frumoasă nici chiar cel mai bun violonist, dacă viola este spartă sau neacordată, în acelaşi fel şi comportamentul omului nu va fi întreg (complet) (Cf. II Tim. 3, 17), dacă creierul lui prezintă o oarecare tulburare, când nu se va putea manifesta corect sufletul lui. Exact această tulburare încearcă s-o îndrepte cu medicamente şi să ajute indirect sufletul să se manifeste corect.

- Vreau să vă întreb şi altceva. Viata mistică internă sau rugăciunea fierbinte nu pot tămădui tulburările acestea ale creierului?

- Desigur, Dumnezeu poate face minuni şi în aceste afecţiuni. Însă întrebarea care mi-a fost pusă la început a fost alta. Adică dacă se îngăduie creştinilor folosirea psihomedicamentelor. Şi la aceasta răspund fără îndoială: Da. Dar vă întreb şi eu, de ce nu puneţi aceeaşi întrebare şi pentru astm, de pildă, sau pentru eczemă, ori pentru migrenă, ori pentru glaucom, sau pentru ulcer duodenal etc, etc? În cele din urmă, să înţelegem că neliniştea sau melancolia etc, nu provin numai din tulburarea sufletului, ci şi din tulburarea creierului, sau din combinarea amândurora. În ultimul caz e nevoie şi de sprijin psihologic (soluţionarea problemelor, ajutor dezinteresat, comportament dres cu sarea discernământului, ca să nu se simtă stingheriţi de manifestările dragostei noastre cei ce prezintă astfel de probleme, control de către un psihiatru priceput şi credincios, care să-i lămurească şi despre firea supărărilor (neputinţelor) lor, chemarea ajutorului dumnezeiesc, apropiere de Tainele Bisericii etc), şi, paralel, o educaţie medicală.

Psihoză, influenţă demonică şi sfinţenie

- Mulţi creştini susţin că bolile psihice se datoresc înrâuririi demonice şi, prin urmare, leapădă folosirea psihomedicamentelor. Ce părere aveţi despre asta?

- O parte a bolnavilor psihici sunt într-adevăr demonizaţi, însă, majoritatea bolnavilor psihici nu sunt demonizaţi, nici manifestările bolii lor nu se datorează înrâuririi demonice.

- Şi cum putem pricepe dacă e vorba de îndrăcire?

- Biserica deosebeşte (descoperă) îndrăcirea de starea de bolnav psihic în faţa Sfintelor Taine: Sfânta Mărturisire, Sfânta Împărtăşanie etc, sau înaintea Evangheliei, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaşte sau a Sfintelor Icoane şi, în general, a lucrurilor sfinte.

Îmi spunea Părintele I. că, la Sfântul Gherasim Chefalonitul aşezase odată în spatele unui îndrăcit căzut cu faţa la pământ – fără ca el să vadă şi ca să se excludă eventuala sugestie – Sfânta Scriptură sau o Icoană şi atunci îndrăcitul tresaltă, lucru ce nu se întâmpla când îl atingeau cu altfel de cărţi sau obiecte.

- Avem vreun exemplu de tulburare psihologica la sfinţi?

- Desigur. Vă aduc cazul Sfintei Olimpiada, diaconiţa. După izgonirea Sfântului Ioan Gură de Aur, părintele ei duhovnic, a fost cuprinsă de mâhnire şi Sfântul o mângâia cu epistolele sale, aducându-i aminte de răsplata dumnezeiască pregătită celor ce sunt prigoniţi pentru Numele Domnului.

Epilepsia şi demonizarea

- Epilepticii sunt stăpâniţi de diavol?

- Nu toţi. La mulţi dintre aceştia suferă numai creierul şi asta are ca rezultat manifestarea spasmelor, a surdo-muţeniei etc, manifestări asemănătoare cu cele ale demonizaţilor, precum se arată în Evanghelie.

Vindecările demonizaţilor

- De ce Domnul a făcut atât de multe minuni cu demonizaţii?

- Pentru ca să se arate superioritatea puterii Domnului asupra diavolilor şi oamenii să creadă în El. Aceste minuni sunt multe la număr, deoarece, probabil Dumnezeu a îngăduit ca în acea epocă diavolul să aibă mai multă stăpânire asupra oamenilor, fără ca să se excludă posibilitatea ca numărul diavolilor să fie acelaşi cu acela al tuturor vremurilor.

Ajutorul dumnezeiesc şi medical

- Când avem o oarecare problemă de sănătate, trebuie să ne limităm numai la chemarea ajutorului dumnezeiesc, sau putem apela şi la ştiinţa medicală?

- Pe amândouă le primeşte Dumnezeu: ,,Cinsteşte pe doctor, cu cinstea lui pentru trebuinţe că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Prea Înalt este leacul… Domnul a făcut din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele” (Înţel. Sirah, 38, 12).

Apelul la ştiinţa medicală nu exclude chemarea ajutorului dumnezeiesc. Adică creştinii, fără să lepede ajutorul medical, trebuie să se roage încât să lumineze Dumnezeu pe medici să afle diagnosticul corect, să facă consultaţiile necesare şi să rânduiască terapia potrivită. Să roage de asemenea pe Dumnezeu să-i lumineze şi pe bolnavi să conlucreze împreună cu medicul, să-i întărească în răbdare ca să iasă câştigaţi sufleteşte din încercarea lor şi, dacă este voia Sa şi spre folosul sufletului lor, să-i elibereze din boală.

Încercare până la sfârşit

Întrebarea unui medic:

- Părinte, de ce să ne luptăm cu cei grav bolnavi, ca de pildă, cu oameni ce au suferit comoţii cerebrale şi au devenit ca nişte făpturi ,,fără de viaţă”, sau cu bolnavii de cancer?

- Fiule, mi-a plăcut totdeauna lucrarea medicinii ca ştiinţă ce luptă împotriva morţii şi încearcă să prelungească viaţa…

Nu ştim dacă nu se dezmeticeşte cineva şi-şi vine întru sine şi se pocăieşte. Pe de altă parte, casnicii lui, care-l îngrijesc şi suferă cu el, se folosesc prin răbdarea ce o fac, înţeleg deşertăciunea celor lumeşti, filozofează asupra vieţii şi a morţii, li se dă prilejul să înveţe, să sufere şi să iubească… Foarte mult se folosesc de prelungirea vieţii bolnavului lor.

Infirmierul a rezolvat problema

El însuşi a povestit următoarea întâmplare:

- Cam cu 20 de ani în urmă, un fiu duhovnicesc al meu s-a lovit la ochi. I-a apărut o inflamaţie şi a intrat de urgenţă în Clinica Oftalmologică a Universităţii. După ce l-a consultat, medicul-profesor i-a spus că starea lui e gravă – oftalmie – şi că trebuia operat de urgenţă ochiul ca să se prevină pericolul inflamării şi a celuilalt ochi şi al răspândirii inflamaţiei şi la creier, cu toată acoperirea cu antibiotice.

După ce a plecat profesorul cu suita sa, un oarecare infirmier, ce a fost de faţă la consultaţie, i-a spus confidenţial că problema nu este atât de urgentă şi că ar putea aştepta câteva zile, poate că tratamentul medical ce i-l va face să tămăduiască ochiul.

Tânărul se afla în dilemă. Atunci m-a chemat să merg în grabă la el. Mi-a expus problema şi mi-a spus: ,,Aştept răspunsul Sfinţiei Voastre. Dar nici nu vreau să rămân cu un ochi”.

Mă aflam într-o situaţie dificilă. I-am spus că eu nu pot lua nici o hotărâre, deoarece nu sunt medic. Acela însă insista. Înaintea insistenţei lui am recomandat să se cheme un medic oftalmolog evlavios, cunoscut al meu, şi în acelaşi timp să facem rugăciune fierbinte toţi împreună ca să-l lumineze Dumnezeu şi orice ne va spune, aceea să facem.

A venit medicul, l-a examinat şi a fost de acord cu părerea infirmierului, şi nu cu a profesorului.

Cu toată supărarea profesorului, am aşteptat încă o zi, când într-adevăr situaţia s-a îmbunătăţit. S-a evitat astfel operaţia şi ochiul a fost salvat, cu toate că şi-a pierdut vederea. Mai târziu când ştiinţa a avansat i s-a făcut o intervenţie şi şi-a recâştigat vederea”.

(Din: ,,Crâmpeie de viaţă. Din viaţa şi învăţăturile părintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

(articol preluat de pe Război Întru Cuvânt)

Patimile, bolile sufletului

1. Ce sunt patimile şi care este cea mai mare dintre ele ?

La începuturile creaţiei, omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, nu primea iraţionalul în cugetul şi în viaţa sa. Gândurile şi acţiunile lui erau drepte, căci erau luminate de dumnezeiescul Har. Dar după ce a fost înşelat şi a rupt relaţia cu Izvorul atotdesăvârşirii, îndată i s-a pervertit personalitatea, din simplă devenind compusă. În acest fel, iraţionalul a luat locul raţiunii. Toate puterile sufleteşti ale personalităţii umane au fost corupte, constrânse de iraţional, dând naştere patimilor. De atunci, gândurile şi faptele nu mai sunt săvârşite în vederea unei „nevoi” corecte, ci dintr-o obişnuinţă păcătoasă, în conformitate cu patima păcătoasă care predomină.

Fiecare gând şi acţiune iraţională se numeşte patimă, deoarece nu lucrează conform legilor raţiunii ori „necesităţii”, ci conform instinctelor firii, întru care şi-au găsit loc bestialitatea şi demonismul.

Principiul patimii constă în utilizarea iraţională a sensurilor, lucru care se vădeşte în practică prin utilizarea greşită a lucrurilor. Aceasta constituie iraţionalul „după lucrare”, corupţia practică pe care nu o condamnă doar dreptatea dumnezeiască, ci şi cea omenească. Pentru aceasta există tribunalele şi închisorile.

Cei trei giganţi ai patimilor, după cum îi numesc Părinţii, sunt iubirea de plăcere, iubirea de bani şi iubirea de slavă. Dacă acestea predomină, nasc alţi trei tirani echivalenţi: nepăsarea, uitarea şi ignoranţa, care înfrâng puterile sufletului şi ale minţii. Cine doreşte o descriere mai detaliată a legii corupţiei, să cerceteze scrierea noastră Asceza, maica sfinţeniei şi Catehezele Vatopedine.

2. Ce sunt plăcerile? Care din ele sunt inocente şi care vinovate?

Plăcere este tot ceea ce face plăcută viaţa şi ne-o îndulceşte. Plăcerile sunt de două feluri, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Suntem constituiţi din trup şi suflet şi fiecare element are părţile lui constitutive şi simţurile corespondente, iar plăcerile aparţin ambelor părţi ale firii omeneşti. Există, aşadar, plăceri trupeşti, care se fac simţite prin intermediul mădularelor trupului, şi plăceri duhovniceşti, care ţin de universul nostru sufletesc şi duhovnicesc.

Plăcerile decurg, în majoritatea lor, din activităţile noastre şi ne mângâie sau răsfaţă, în funcţie de acţiunea noastră, corectă sau greşită. Dacă programul nostru de viaţă, scopul nostru, este orientat înspre Dumnezeu, şi este conform voii Lui, simţirile şi plăcerile aferente sunt agreabile şi ne îndulcesc. Dacă însă, preferinţele şi acţiunile noastre sunt iraţionale şi împătimite, simţim dezgust şi repulsie.

Cele mai fascinante şi seducătoare plăceri au legătură cu ipostasul nostru biologic şi îşi au sediul în mădularele trupului şi în organele de simţ. Pe primul loc se află gustul, simţul tactil şi mirosul. Sentimentul plăcut provocat de contactul cu diverse materii şi lucruri se cheamă plăcere.

Este nevoie de discernerea măsurii corecte pentru a evita reaua întrebuinţare a simţurilor. Ipostasul biologic este un element indispensabil vieţii; cele trei simţiri caracterizează acest ipostas, iar prin ele se lucrează satisfacţia şi plăcerea.

Dacă omul are în vedere menirea sa – şi mănâncă pentru a trăi – atunci el controlează plăcerile aferente legii „necesităţii”. Dacă însă, vai, omul trăieşte pentru a mânca şi a risipi – aspect predominant în vremea noastră –, atunci iraţionalul preia frâiele, iar urmările mi-e şi ruşine să le descriu.

Există şi plăceri ce ţin de partea senzuală şi comportă un aspect moral, îndeosebi instinctul de reproducere şi relaţia sexuală, care dau naştere unui adevărat labirint al perversiunii, şi pe acest teren „balaurul din adânc” înregistrează succese fără număr.

Legea şi raţiunea procreării – ca necesitate primară în exilul nostru de după cădere – se bazează pe farmecul irezistibil al apropierii dintre cele două sexe. În acest loc acţionează împotriva firii, însă, şi impulsul distructiv al hedonismului, care vatămă tineretul fără experienţă de viaţă.

Am descris pe scurt cauzele plăcerilor. Este cuminte să le refuzăm, pentru a nu ajunge să plângem nenumăratele catastrofe cauzate de acceptarea şi uzul iraţional al plăcerilor. Cam atât despre plăcerile din lumea sensibilă.

Există, însă, şi plăceri duhovniceşti, care ne odihnesc şi ne întăresc cu adevărat. Plăcerile duhovniceşti sunt rodul şi lucrarea Harului dumnezeiesc, iar ele mângâie şi alină lumea noastră sufletească, luminează mintea, împacă inima, mângâie simţurile şi redau îndrăzneala şi nădejdea la vreme de necaz. Bucuria, pacea, răbdarea, îngăduinţa şi toate cele zămislite din iubire şi din simpatie, ce altceva sunt decât plăceri duhovniceşti ? Toate roadele jertfirii de sine pe care le impune dragostea sunt cele mai dulci plăceri duhovniceşti, iar ele aduc cea mai mare fericire în viaţa noastră.

Există şi plăceri suprafireşti, care, chiar dacă ţin de legile suprafireşti ale lumii de dincolo, ne sunt date, prin milostivirea lui Dumnezeu, încă din această viaţă, ca o pregustare a fericirii care ne aşteaptă. Aceste plăceri suprafireşti nu se află sub controlul nostru, nici nu pot fi programate, ci sunt dăruite, spre îndrăzneală şi mângâiere, din prea multă iubire dumnezeiască, acelora care luptă cum se cuvine. Dintre acestea, amintim: pacea gândurilor, eliberarea de războiul patimilor, moartea faţă de lucrurile şi sensurile lumii acesteia, dar şi pogorârea Harului întru aceia care şi-au curăţit inimile. Aceştia din urmă „pătimesc cele dumnezeieşti” şi evadează din spaţiul acestei lumi, din felul ei de a fi şi din simţămintele pe care le stârneşte. Aceştia sunt cei cărora le mărturiseşte Domnul că li Se va arăta şi, împreună cu Tatăl, întru ei îşi va face sălaş. Cei care vor să guste aceste daruri suprafireşti să se îngrijească să ţină poruncile, căci Domnul este „credincios în toate făgăduinţele Lui”.

3. Ce este binele şi ce este răul şi când lucrează ele ?

Binele este Însuşi Dumnezeu, toate cele ce provin de la El şi toate cele ce-I sunt apropiate. Binele îşi găseşte loc şi în personalitatea umană, înainte şi după cădere, prin restabilirea sfinţeniei. Binele mai este şi sentimentul dreptăţii, al raţionalului şi relaţia dintre ele. Este desăvârşita lipsă a iraţionalului, a vicleniei şi pervertirii.

Răul este, dimpotrivă, deformarea şi suprimarea celor pe care le-am descris când am vorbit despre bine. Toate cele ce provin din el sunt mădulare ale morţii, constituie însuşi „trupul morţii”, şi au tată şi origine pe diavolul şi nenumăratele lui unelte.

Pe de-o parte, binele este existenţă şi substanţă, din moment ce persoana umană se trage de la Însuşi Dumnezeu; pe de alta, răul nu există ca substanţă şi ca element, ci a apărut ca parazit, în lipsa binelui, aşa cum întunericul apare în lipsa luminii. Răul prin sine este „non-fiinţă” şi inexistent, prin urmare nu trebuie să fie considerat o ameninţare, nici nu trebuie să ne temem de el. Doar nepăsarea şi trădarea noastră îi dau fiinţă. Ne asemănăm cu cel care, stingând lumina, se cufundă în întuneric.

Cuvântul lui Dumnezeu, prin Sine Adevăr, ne afirmă această realitate: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Μat. 12,30). La acest lucru mai face aluzie o dată, atunci când ne cheamă să rămânem împreună cu El, Binele Absolut: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi… Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4-5).

4. De ce Domnul zice într-un loc „nu judecaţi”, iar în altul „cu judecată dreaptă aţi judecat” ?

Probabil vi se pare că aici este o contradicţie. „Nu judecaţi” se impune în special omului, căci nu are capacitatea să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. El însuşi, nedesăvârşit, este totdeauna responsabil pentru propriile greşeli şi abateri. Prin urmare, concluziile trase de el vor fi eronate şi imperfecte.

Doar atotdesăvârşitul Dumnezeu este îndreptăţit şi capabil să judece. Ca Unul fără greşeală şi cu totul desăvârşit, El poate judeca drept, căci nu vede doar aspectul exterior al faptelor, ci şi scopul pentru care acestea au fost făcute. Deci, doar Dumnezeu, „Cel care pe toate le cunoaşte dinainte de a fi”- şi Care cunoaşte mintea omului -, poate face judecată fără greşeală.

Omul este vinovat şi din alt motiv, atunci când judecă pe aproapele său, căci încalcă legea iubirii. Deşi „suntem datori să ne punem sufletele pentru fraţi” (1In. 3,16), noi îi judecăm, chiar dacă suntem mai vinovaţi decât aceştia. Domnul ne porunceşte: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra” (Ioan 8,7). Cine este, însă, fără de păcat între oamenii care judecă ?

Celălalt cuvânt al Domnului, „cu judecată dreaptă aţi judecat”, se referă exact la recunoaşterea stării noastre de fapt, astfel încât să evităm necugetarea şi obrăznicia. Însuşi Dumnezeu zice: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti”(Rom. 12,19). Judecata cu adevărat dreaptă este recunoaşterea vinovăţiei noastre personale, a fiecăruia. Cum va judeca cineva pe altul, când el însuşi este mai cu prisosinţă vinovat decât acela ? Aici îşi are locul: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Μat. 7,5).

5. Cum se poate vindeca caracterul bolnav care cade cu uşurinţă în judecarea aproapelui ?

Fiecare om este considerat bolnav atunci când este lipsit de Harul Care desăvârşeşte şi cuprinde toate, Care „pe cel bolnav tămăduieşte şi cele ce lipsesc le plineşte”. Acest aspect îl subliniază Însuşi Domnul, atunci când zice: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ιoan 15,5). Pe lângă prezenţa Harului, sunt strict necesare şi buna intenţie şi conlucrarea omului, potrivit legilor morale şi poruncilor lui Dumnezeu, care vor chema intervenţia lui Dumnezeu.

Omul care judecă cu uşurinţă o face pentru că s-a obişnuit să cerceteze gândurile şi faptele străine şi nu pe ale sale. Nu-şi aduce aminte de cuvintele Scripturii: „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” şi „cu ce măsură judecaţi cu aceea veţi fi judecaţi”. Obişnuinţa de a judeca cu uşurinţă cuvintele şi faptele străine este o boală sufletească care îşi are cauza în împietrirea puterilor raţionale ale minţii, probabil tot din pricina egoismului.

Interiorizarea, alături de osândirea de sine, este considerată absolut necesară pentru diagnosticarea şi conştientizarea propriilor noastre erori şi greşeli. Regulă absolută şi dogmă de viaţă este rânduiala evanghelică, fără de care omul nu poate umbla drept. Căci „legea Duhului vieţii” (Rom. 8,2) este în măsură să ne elibereze din moartea în care ne-am prăbuşit şi să ne traseze noi drumuri în viaţă. Iubirea adună cele risipite, creează o legătură, o părtăşie. Iubirea ne învaţă „să ne punem sufletele pentru fraţi”(1In. 3,16), să ne purtăm „sarcinile unii altora”(Gal. 6,2) şi că e necesar ca „toate ale noastre cu dragoste să se facă” (1Cor. 16,14).

Ignorarea învăţăturii evanghelice permite elementului iraţional să ne înrâurească şi îndepărtează dumnezeiescul Har. Fiindcă omul nu are cunoştinţă despre Dumnezeu şi încă nu a ajuns la luminare, se găseşte în înşelare în ce priveşte judecăţile lui. De acolo încep îndreptăţirea – prin „de ce ?”, „dacă” şi „nu cumva ?” –, condamnarea, împotrivirea, neascultarea, ura şi toată răutatea.

Toate acestea sunt combătute de Domnul prin cuvântul „poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34) şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35). Cel care se îngrijeşte să păzească legea iubirii evanghelice şi să trăiască potrivit poruncii Domnului, se izbăveşte de răutatea generală. Atunci el nu mai judecă, nici nu mai unelteşte, nici nu săvârşeşte răutăţi. Fără vreun efort special, scapă de omul cel vechi şi de toată legea căderii, căci iubirea le rânduieşte pe toate.

6. Ce este ne-simţirea, după Sfinţii Părinţi ?

Doar Dumnezeu poate să ne păzească de această catastrofă, pe care, dacă o comparăm cu lespedea neagră a morţii sau cu moartea înainte de moarte, nu greşim. Ne-simţirea reprezintă inactivitatea şi necroza tuturor mişcărilor şi dispoziţiilor sufleteşti aparţinând firii noastre raţionale. Este o prostire, ultima treaptă a deznădejdii şi încetăţenirea obiceiului de a petrece în cele mai de jos ale existenţei.

Toate acestea sunt rezultatele patimii nimicitoare a nepăsării. Dacă ele au stăpânire asupra sufletului, orice program duhovnicesc este zădărnicit şi înlocuit de contactul lipsit de orice precauţie cu ispitele, iar în final, cu supunerea fără restricţii faţă de iubirea de sine şi senzualitate, considerate rădăcina tuturor relelor.

Culmea acestui dezastru este necredinţa. În cazul în care aceasta-şi găseşte loc în sufletul omului, doar rugăciunile şi lacrimile sfinţilor mai pot fi de ajutor, precum şi rugăciunea neîncetată, stăruitoare, împreunată cu osândirea de sine şi smerenia. Deopotrivă ajută şi supunerea de bunăvoie şi ascultarea, tăgăduirea de sine, precum şi depărtarea de toate pricinile care ispitesc.

7. Cât de mult răneşte mânia şi care sunt cauzele ei?

«Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Ιac. 1,20). Astfel caracterizează Apostolul Iacov mânia cea nimicitoare. Profeţii Vechiului Testament menţionează: „bărbatul mânios nu este cuvios”(Prov. 11,25) şi „tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmul 6,8). Părinţii noştri de Dumnezeu inspiraţi insistă cu tărie: „bărbatul mânios nu învie morţi şi nici nu este uşor de suportat”.

Dacă Făcătorul, Domn şi rostuitor al Universului, este blând şi smerit, imaginaţi-vă culmea pervertirii: un corpuscul al creaţiei, omul, să fie vas al mâniei ! Căci ce altceva este mânia decât atitudinea iraţionalului, loc al dezastrului, parte şi fire a diavolului, pierzătoarea împotrivire faţă de Dumnezeu (Care este atotiubitor)? Cauzele care produc patima mâniei sunt multe, dar înrudite şi dependente unele de altele, căci le unesc egoismul, interesul şi, în general, iubirea de sine. Acolo unde stăpâneşte catastrofalul individualism, nu lipseşte umbra acestuia, care este mânia!

Iubirea de sine cea atât de cuprinzătoare este de două feluri: materială (trupească) şi duhovnicească (sufletească). Prin urmare, sunt stimulate ambele feluri de patimi, şi trupeşti, şi sufleteşti. De ce apare mânia? Pentru că se îngrădeşte, într-un fel sau altul, calea părutei iubiri de sine. La cei înglodaţi în patimi trupeşti, pe care îi conduc diferite pofte iraţionale şi plăcerile, mânia este pusă în mişcare de frica de a nu le putea satisface.

Acelaşi lucru se petrece şi cu cei robiţi de patimile sufleteşti, precum iubirea de slavă, egoismul, mândria, iubirea de cinstiri, de afirmare, de laude etc. Toate acestea sunt mijloace şi instrumente ale mâniei, care ne desparte de dragoste şi de viaţă, de Dumnezeu, adică, şi ne pregăteşte loc în iad şi în moarte, în sălaşul satanei !

Domnul nostru ne-a dăruit mântuirea şi libertatea, învierea şi viaţa, învăţându-ne şi cum să ne purtăm după cuviinţă: „îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire” (Εf. 4,2), „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1Cor. 10,24), „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6,30), „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Μt. 5,44), „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Μt. 7,12) şi „binecuvântaţi şi nu blestemaţi”(Rom. 12,14).

8. Ce este vorbirea de rău şi de ce trebuie să o răbdăm ?

Vorbirea de rău este cea mai cumplită formă de ură şi răutate, iar pentru cel care o pătimeşte, cea mai chinuitoare rană. Vorbirea de rău este arma de apărare a celor inferiori. Pentru că omul care este chinuit de această patimă nu poate să-şi ascundă goliciunea şi meschinăria, se străduieşte să-i ponegrească pe cei care-i sunt superiori, pentru a se îndreptăţi pe sine, după cum îşi imaginează el.

Şi pentru că este o uneltire mincinoasă şi nedreaptă, pentru cel ce o pătimeşte este cea mai adâncă rană. Cu dreptate, Proorocul David, adresându-se lui Dumnezeu, zicea: „Izbăveşte-mă de clevetirea oamenilor şi voi păzi poruncile Tale” (Ps. 118,134). Vrăjmaşul diavol cunoaşte duritatea acestei răutăţi şi chinul pe care-l produce, de aceea o foloseşte împotriva adversarilor lui celor mai puternici. Ţinta lui este să le zdrobească răbdarea. A îndreptat-o şi asupra Domnului nostru, prin farisei.

Vorbirea de rău, din pricina răutăţii şi vicleniei, deţine primul loc în catalogul fărădelegilor. [Pentru cel care o rabdă, însă] se găseşte pe primul loc în catalogul virtuţilor şi al vieţii îmbunătăţite. Este o răutate atât de detestabilă, încât depăşeşte hotarele iubirii de osteneală obişnuite.

Singur Harul şi acoperământul unei iubiri cu adevărat vrednice de Dumnezeu poate îndura greutatea nedreptei vorbiri de rău. Credinciosul trebuie să aibă ca model pe Mântuitorul, Care a iertat pe calomniatorii Săi diabolici: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”(Luca 23,34). Toţi cei care au ridicat această cruce grea au câştigat fericirea cuvenită: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”(Μt. 5,11).

Ca purtători şi susţinători ai iubirii, răbdăm şi îngăduim această plagă diabolică, având model pe Domnul nostru, ştiind că „plata noastră multă este în Ceruri” (Μt. 5,12).

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, «Syzitíseis ston Áthona », Psyhofelí  Vatopaidiná 13, pp. 33-48