Legea sănătăţii – Proiect - Legea terapiilor alternative - 2012

        Magia, ezoterismul şi şarlatania sunt în fază de proiect a Noii Legi a Sănătăţii în vederea aprobării de către Parlamentul României, în anul în care, Patriarhia Română a declarat 2012 -  Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor!

Medicina complementară şi alternativă beneficiază de un capitol special în noul proiect al legii sănătăţii, prin care sunt stabilite condiţiile de practicare ale acestor terapii alternative. Ministerul Sănătăţii împreună cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate vor stabili împreună care dintre metodele de medicină alternativă menţionate în lege vor putea fi decontate prin asigurarile sociale de sănătate. Decizia va fi luata prin Contractul-cadru, la o dată ulterioară aprobării noului proiect al Legii Sănătaţii.

        Proiectul de lege menţionează că aceste practici alternative au la bază “teoriile, credinţele şi experienţa diferitelor culturi naţionale”. Ele pot fi practicate atât de absolvenţi ai facultăţilor de medicină cât şi de ,,absolvenţi ai altor instituţii de învăţământ superior”. Abaterile şi erorile profesionale vor fi judecate de către un Colegiu al Practicienilor de Medicină Complementară şi/sau Alternativă.

       Într-un comentariu la acest capitol din noua Lege a Sănătăţii, Colegiul Medicilor face urmatoarea remarcă: “Se ridică o întrebare firească: după ce criterii se va face acest lucru (judecarea erorilor profesionale), de vreme ce practica se bazează pe teorii, credinţe şi experienţa diferitelor culturi naţionale?”

“În aceste condiţii,  sugerăm introducerea,  pe lângă antroposofie,  dietoterapie naturală,  medicina cuantică,  iridologie,  biologie totală,  de ce nu şi a vrajitoriei,  chiromanţiei  şi  şamanismului.”

      Până atunci, proiectul legii sănătăţii conţine lista terapiilor alternative ce ar putea fi o adevărată epidemie de practici păgâne în teritoriile ortodoxe, susţinute legal şi finanţate chiar de către noi.

ANEXA 1

Domenii de activităţi şi practici de medicină complementară şi /sau alternativă exercitate

numai de către medicii de medicină generală cu drept de liberă practică, medicii confirmaţi

într-o specialitate clinică, medicii dentişti si farmaciştii cu drept de liberă practică.

I. Domenii de activităţi şi practici de medicină complementară şi /sau alternativă exercitate

numai de medicii de medicină generală cu drept de liberă practică, medicii confirmaţi într-o

specialitate clinică, medicii dentişti cu drept de liberă practică:

1. Acupunctura

2. Homeopatie

3. Apiterapie-fitoterapie-aromaterapie

4. Medicina antropozofică

5. Ayurveda

6. Dietoterapie naturală

7. Osteopatie

8. Medicina cuantică

9. Iridologie

10. Medicina tradiţională chineză

11. Noua medicină germană / biologie totală

Formarea în domeniile prevazute la punctele 1-3 se face prin programe de studii complementare în vederea obţinerii de atestate acreditate de Ministerul Sănătăţii, conform legii.

Formarea în domeniile prevazute la punctele 4 -11 se face prin programe de educaţie continuă acreditate conform prezentei legi.

ANEXA 2

Domenii de activităţi şi practici de medicină complementară şi /sau alternativă exercitate de persoanele prevăzute la art.6 alin. (1) lit. b).

1. Terapie cuantică

2. Terapie florala Bach

3. Terapie prin respiraţie conştientă (rebirth, holotropică)

4. Qigong medical

5. Tai Chi Chuan

6. Cromoterapie si Muzicoterapie

7. Osteopatie, chiropraxie

8. Masaj, Presopunctura, Reflexologie, Shiatsu, Tuina

9. Metoda Feldenkrais, Tehnica Alexander, Rolfing

10. Reiki

11.  Bioenergoterapie (atingere terapeutică), terapie cuantică

12.  Fitoterapie etnoiatrică

Formarea în domeniile prevăzute la punctele 1-12 se face prin programe acreditate conform prezentei legi.

          Cu alte cuvinte, magia, ezoterismul şi şarlatania sunt în fază de proiect a Noii Legi a Sănătăţii în vederea aprobării de către Parlamentul României, în anul în care, Patriarhia Română a declarat 2012 -  Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor!

          Însă, o metodă medicală sau un tratament tămăduitor sunt bune numai dacă se realizează prin mijloacele rânduite de Dumnezeu, în modul voit de Dumnezeu şi în conformitate cu realitatea existentă în care trăim. Utilizând metodele paranormale de ,,vindecare”, omul se raportează greşit la Dumnezeu şi păcătuieşte prin folosirea greşită a elementelor create.

         Iată că, după două milenii de Ortodoxie, ţara noastră a fost invadată de o mulţime impresionantă de ,,vindecători” şi ,,călăuzitori spirituali” adepţi ai doctrinelor extrem orientale sau pseudoreligioase, înşelând mulţime de români. Mai mult decât atât, cei rătăciţi vor să obţină şi o bază legală, pentru a arunca neghina pe pământ bun şi curat, folosind mijloace pseudoştiinţifice şi chiar vrăjitoreşti, nepăsându-le de consecinţele grave a acestor doctrine şi practici neortodoxe: îndepărtarea de adevărata credinţa tămăduitoare, posedarea demonică, îmbolnăvirea psihică şi chiar destrămarea familiilor.

         Necunoaşterea învăţăturii ortodoxe despre sănătate, boală şi vindecare este una dintre cauzele răspândirii practicilor păgâne în spaţiul ortodox.

Dreptul la Sanatate. Medicina si Spiritualitate. Vasile Astarastoae - Parintele Calistrat

Propovăduirea învăţăturii dumnezeieşti este adevărata doctorie a sufletului

Vă laud, iubiţilor, pentru râvna cu care aţi venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteţi doritori de vindecarea sufletelor voastre.

Într-adevăr, Biserica este un aşezământ vrednic de mirare şi iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un aşezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un aşezământ de vindecare pentru duh, şi nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate şi răni este învăţătura cea dumnezeiască.

Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliştilor şi Apostolilor. De aceea, doctoria aceasta este trainică, nu-şi pierde puterea prin lungimea timpului şi nu se biruieşte de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea.

Leacurile doctorilor pământeşti, dimpotrivă, suferă de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele îşi pierd puterea şi slăbesc, ca nişte trupuri rămase fără viaţă. Adeseori, ele şi pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii omeneşti. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria sa putere şi tărie.

Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învăţăturii celei dumnezeieşti în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoşit nenumăraţi oameni, şi încă şi acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoare nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Şi pentru această doctorie nu aveţi trebuinţă a cheltui bani, ci oricine o doreşte sincer şi o caută serios, poate să o ia întreagă.

De aceea, pot dobândi această doctorie săracii, ca şi bogaţii; căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, şi acesta din urmă, adeseori, trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, dar aici, trebuie numai să creadă în ea şi să arate râvnă pentru dânsa. Şi cine înfăţişează amândouă aceste lucruri are cel mai mare folos de la această doctorie, care se primeşte numai cu astfel de preţ şi cu astfel de plată.

Săracul şi bogatul pot, aşadar, să tragă din această doctorie acelaşi folos; ba încă, adeseori, săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta, şi pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat şi împleticit în multe griji, adeseori este mândru şi îngâmfat, adeseori trăieşte în lenevire şi uşurătate a minţii şi nu primeşte nici cu grijă, nici cu râvnă acea doctorie care este ascultarea cuvântului dumnezeiesc.

Dimpotrivă, săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare şi de uşurinţa minţii, îşi întrebuinţează tot timpul său la lucrarea cu mâinile şi la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta, sufletul lui dobândeşte multă înţelepciune, se face mai băgător de seamă şi mai tare, şi cu mai mare râvnă asculta cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, fiindcă săracul dă un preţ mai mare pentru această doctorie, de aceea şi trage din ea un folos mai mare.

Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaţilor îndeobşte, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăţia este un rău, ci reaua întrebuinţare a ei este de la cel rău. De asemenea, şi sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuinţarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu a fost pedepsit pentru că era bogat, ci pentru că a fost crud şi nemilostiv; şi Lazăr cel sărac, din sânul lui Avraam, nu a fost lăudat pentru că era sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulţumitor.

Sunt lucruri – luaţi aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotinţele cele mincinoase şi, îndeobşte, vă va învăţa să daţi o hotărâre dreaptă -, sunt aşadar, zic eu, lucruri, care sunt bune după firea lor, şi iarăşi altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci ţin un loc de mijloc.

De pildă, cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este chiar în sine ceva rău; fapta bună este un bine, răutatea este un rău. Însă bogăţia şi sărăcia nu sunt în sine nici bine, nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni care sunt părtaşi de ele. Întrebuinţezi bogăţia ta la fapte de binefacere, atunci ea îţi va fi motiv de multe bunătăţi; iar dacă o întrebuinţezi la silnicii, la câştig nedrept, la răutate împotriva altora, atunci tu întorci întrebuinţarea ei împotriva celei dinainte, adică la rău. Însă nu bogăţia este vinovată aici, ci cel care o întrebuinţează rău, spre nedreptăţi.

Tot aşa se întâmplă şi cu sărăcia. Când tu o porţi cu răbdare de suflet şi, pe lângă aceasta, mulţumeşti Domnului, atunci ea îţi va fi motiv şi prilej pentru cununile cele cereşti.

Dacă, dimpotrivă, pentru sărăcia ta huleşti pe Plăsmuitorul tău şi te tânguieşti asupra proniei dumnezeieşti, atunci ea te duce la rău. Însă precum mai înainte, nu bogăţia era vinovată pentru nedreptate, aşa şi aici, nu putem învinovăţi sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra celui care n-a voit să sufere sărăcia cuminte.

Lauda şi ocara stau aici cu totul în mâna voinţei şi alegerii noastre. Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept. Pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său.

Aşadar, nici bogăţia să nu o învinovăţim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe cei care fac o rea întrebuinţare din una sau din alta; căci bogăţia şi sărăcia, singure, sunt lucruri de mijloc.

Dar să ne întoarcem de unde am pornit, că atât bogatul cât şi săracul, în acelaşi chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă şi mai sârguincios în întrebuinţarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuinţare.

Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar şi stă la îndemână, atât săracului cât şi bogatului. însă ea are mai departe şi o altă însuşire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Şi care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoşire.

Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.

Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea.

Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.

Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa.

De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice: „Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? în acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin.

din “Predici la duminici şi sărbători”

Sfântul Ioan Gură de Aur

 



Anxietatea

Anxietatea este o urmare firească a necredinţei în puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Tot mai mulţi oameni suferă de tulburări de tip anxios: anxietate generalizată, fobie socială, fobii specifice, atacuri de panică, tulburare obsesiv-compulsivă şi stres post-traumatic.

Cel cuprins de anxietate simte o stare de nelinişte şi o frică accentuată, însă fără un obiect concret imediat. Teama acută de un insucces real sau de un pericol imaginar ajunge să îl afecteze pe cel în cauză cu mult timp mai înainte de a se întâmpla cu adevărat ceva. Canalizarea de prea multe resurse în ferirea de un pericol potenţial nu face însă decât să epuizeze trupul şi să îmbolnăvească şi mai mult sufletul.

Anxietatea poate fi caracterizată, pe scurt, printr-o frică dusă la extrem şi prin deznădejde. Lipsit de credinţa în purtarea de grija a lui Dumnezeu, omul contemporan are şanse minime să nu ajungă victima anxietăţii, mai ales în contextul actual, când locurile de muncă, conflictele familiale, violenţele sociale şi problemele de sănătate ridică temeri din ce în ce mai insistente.

Când credinţa în Dumnezeu şi dragostea dintre oameni se împuţinează tot mai mult, urmările nu pot fi altele decât cele prezente: neodihna, neîncrederea, teama, frica, depresia, boala etc. Aceste urmări fireşti ale patimilor scad în momentul în care creşte credinţa în Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Cel credincios trăieşte ziua prezentă mai mult decât pe cea de mâine, de care se îngrijeşte mai mult Dumnezeu. Grijile epuizante şi frica pentru anumite lucruri care s-ar putea întâmpla nu mai au putere asupra celui credincios, care munceşte şi face tot ce ţine de el, lăsând în grija lui Dumnezeu celelalte lucruri.

Uneori, îngrijorarea este bună, căci şi ea ne poate feri de indiferenţă, de ignoranţă şi de lene, ba chiar şi de mândrie. Anxietatea este însă cu mult peste starea de îngrijorare, manifestându-se ca o teroare continuuă, că ceva o să se întâmple, mai presus de puterea noastră de a controla lucrurile. Dar, pentru că putem schimba foarte puţin din lucrurile care nu ţin de noi, este absurd să alocăm atâta energie în această îngrijorare epuizantă şi lipsită de urmări pozitive, în loc să o folosim spre lucruri cu adevărat importante.

Când un om ajunge locaş al anxietăţii, el însuşi devine izvor de anxietate, pentru cei din jurul său, care, fie vor ajunge asemenea lui, fie îl vor ocoli. Anxioşii vor "propovădui" tuturor celor din jurul lor că lumea este atât de periculoasă, încât ne aflăm într-un pericol continuu, atât în casă, cât şi pe stradă şi la serviciu. Drept urmare, trebuie să fii atent încontinuu la pericolele din jurul tău, ba chiar să le urmăreşti şi să le intuieşti. Această "atenţie" va genera teamă şi frică, găsind pericole şi acolo unde nu sunt, îmbolnăvind sufletul şi secătuind puterile trupului.

Este adevărat că în lume există nenumarate pericole, însă nici unul dintre ele nu se petrece la întâmplare, ci fiecare este încadrat într-un plan personal de mântuire. Dumnezeu cunoaşte mai dinainte toate necazurile şi ştie că cei care le întâmpină pot trece prin-peste ele, ba încă şi să scoată un folos din ele. Cu toate acestea, multe dintre temerile obsesive ale celor afectaţi de anxietate nu se vor întampla niciodată. Chiar şi aşa, ei nu îşi pot reveni din acea stare de nelinişte permanentă, care le întunecă ochiul sufletului.

Necrezând în existenţa, puterea, iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mulţi dintre cei afectaţi de anxietate au ajuns dependenţi de medicamente. Este dureros când omul renunţă la o cale de vindecare atât de uşoară, alegând una cu mult mai grea, ba încă şi cu efecte adverse.

În perioada Postului Mare, creştinii cântă: "Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu." Ale lui Dumnezeu sunt toate, deci, atâta timp cât Îl avem pe Dumnezeu, ce ne va mai lipsi? Putere are Dumnezeu să ţină toate, El nefiind constrâns de nici o regulă fizică lumească, deci, de ce ne vom mai teme? Atât doar, să Îl avem cu adevărat pe Dumnezeu în inimile şi în viaţa noastră.

"Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcaminte de ce va îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului, cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatal vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei" (Matei 6, 25-34).

Teodor Danalache

Nevoia universală de terapie şi răspunsul Bisericii

Sensul primar al cuvântului grecesc „terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“, ulterior el va dobândi şi sensul de „tămăduire“ sau „vindecare“.

O caracteristică specifică lumii de azi este căutarea unei forme eficiente şi cuprinzătoare de psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului. Peste tot, oamenii sunt invadaţi de probleme care pot evolua în boli de natură „psihică“. Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice datorate unor factori diverşi, specifici comunităţilor umane aglomerate, fie încercări susţinute de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară, fantastică.

O altă cauză majoră a bolilor pare să fie, cel puţin în viziunea lui Victor Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieţii, care se manifestă sub forma unui aşa-numit vid existenţial.

În scurte cuvinte, soluţionarea propusă de şcolile laice de psihoterapie se poate reduce, în genere, la încercarea scoaterii individului din criză şi a „reechilibrării“ sale psihice. Nu este locul aici să analizăm valoarea, veridicitatea şi eficienţa acestor forme de terapie, deşi un asemenea demers clarificator pare a fi destul de necesar şi aşteptat, ci să constatăm prezenţa lor masivă deja, chiar şi în spaţiul românesc. Din această cauză, cel puţin, considerăm că mesajul acestora nu mai poate fi trecut cu vederea.

De partea cealaltă, Biserica, al cărei mesaj fundamental este chemarea universală spre dobândirea veşnicei împărăţii a cerurilor împreună cu Mântuitorul Hristos, a avut dintotdeauna o grijă atentă pentru soluţionarea problemelor existenţiale ale oamenilor. Ca o adaptare firească la conceptele culturii contemporane, a apărut, nu de multă vreme, şi termenul de „psihoterapie ortodoxă“, ca o provocare adresată tuturor, inclusiv psihoterapiilor din afara Bisericii, dar şi ca o ieşire venită în întâmpinarea oamenilor care trăiesc, totuşi, într-un anume mediu, pliat pe coordonate culturale specifice modernităţii şi post-modernităţii, esenţial diferite de cele de acum câteva sute de ani, de pildă.

Însă, ce se înţelege prin acest concept oarecum nou în spaţiul bisericesc? Departe de a fi o inovaţie sau o formă de secularizare a fondului credinţei creştine, psihoterapia ortodoxă nu este nimic altceva decât acelaşi crez al Bisericii lui Hristos prezentat, dar mai ales practicat după un principiu foarte concret, şi anume: promovarea artei vindecării sufletului prin mijlocirea învăţăturii Sfinţilor Părinţi (atât cei vechi, cât şi cei mai noi). Este adevărat că acest curent nu apare doar ca o desfăşurare dinamică a Tradiţiei, ci şi pe fondul unei reale nevoi de terapie în interiorul comunităţii.

Psihoterapia ortodoxă îşi propune să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu un Dumnezeu viu.

În momentul de faţă putem afirma că asistăm la dezvoltarea unui adevărat gen literar dedicat psihoterapiei ortodoxe. Unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi reprezentanţi ai acestui gen literar este mitropolitul grec al Navpaktos-ului, Hierotheos Vlachos, autorul multor lucrări dedicate psihoterapiei ortodoxe, între care cea prezentă, intitulată Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă.

Lucrarea este structurată în două părţi: în prima parte este prezentată logoterapia lui V. Frankl, iar în partea a doua este dezvoltată o interesantă sinteză a psihoterapiei ortodoxe, pe care autorul o pune oarecum în paralel cu logoterapia.

Cu toate acestea, trebuie reţinut dintru început faptul că în această carte nu se fac echivalări de nici un fel între cele două realităţi, care pornesc în demersul terapeutic de la premise diferite: psihoterapia ortodoxă este teocentrică, în timp ce logoterapia este antropocentrică. În demonstraţia sa, mitropolitul Hierotheos porneşte de la faptul binecunoscut celor familiarizaţi cu învăţătura Bisericii că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii precum: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului şi, de asemenea, de la convingerea că Ortodoxia este în esenţă o metodă terapeutică şi o educaţie terapeutică.

Sensul cuvântului grecesc ,,terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“

Trebuie menţionat aici că sensul primar al cuvântului grecesc „terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“, ulterior el va dobândi şi sensul de „tămăduire“ sau „vindecare“. Biserica mărturiseşte că este de ajuns o credinţă puternică în Iisus Hristos ca omul să treacă peste orice impas, peste orice problemă, oricât de dură ar fi aceasta. Exemple arhetipale în acest sens sunt tămăduirile Mântuitorului menţionate în Evanghelie, pentru care El cerea bolnavilor doar o credinţă neclintită în Fiul lui Dumnezeu. Dacă necredinţa ne poate prăbuşi în cea mai neagră deznădejde, credinţa - remarcă Sfântul Isaac Sirul - este în stare să-l ridice pe om deasupra oricărei neputinţe şi să-l ajute să depăşească chiar limitele firii: „Îndoiala din inimă bagă groaza în suflet, iar credinţa poate întări voinţa, chiar dacă ni s-ar tăia un mădular“.

Din acest motiv, psihoterapia ortodoxă prevede abia în al doilea rând o serie de rânduieli pe care credinciosul să le aibă în vedere în ceea ce priveşte dobândirea sănătăţii sufletului, precum şi a unor relaţii iubitoare cu semenii în interiorul comunităţii. Aşadar, praxis-ul (nevoinţa), care poate găsi echivalenţe formale şi în alte tradiţii sau şcoli terapeutice, urmează numai după mărturisirea exactă a credinţei în Dumnezeul treimic al Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, practicile terapeutice sunt cuprinse în dezvoltarea inspirată a sfaturilor pe care Părinţii le dau pentru înfrângerea patimilor egoiste şi dobândirea virtuţilor, de regulă sub îndrumarea unui duhovnic.

Din perspectiva spiritualităţii ortodoxe, remarcă Hierotheos Vlachos, terapia presupune o legătură cu Dumnezeu, mijlocită de energiile Sale necreate. Vindecarea sufletului nu poate avea loc decât în atmosfera Duhului Sfânt: „De aceea şi terapia sufletului este în realitate dobândirea şi în acelaşi timp rodul Sfântului Duh“. Putem remarca, aşadar, că scopul, dar şi finalitatea psihoterapiei ortodoxe este realizarea unei continue relaţii cu Dumnezeu, iar persistenţa sufletului în această relaţie înseamnă persistenţa în starea lui firească de sănătate. În consecinţă, se poate înţelege că „finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al Tradiţiei înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat“.

Şcoala logoterapiei, aşa cum am amintit mai sus, este prezentată de mitropolitul Navpaktos-ului în prima parte a cărţii de faţă. Din multitudinea de curente terapeutice pe care autorul le-a cercetat, logoterapia reprezintă o alegere motivată calitativ. Hierotheos Vlachos a observat în logoterapie o formă terapeutică care, prin unele caracteristici specifice, s-ar apropia într-o anumită măsură de viziunea teologică şi duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Esenţa logoterapiei constă în încercarea de a găsi un sens real al vieţii, care totodată este unic şi personal, specific fiecărui individ în parte.

Poate că aportul cel mai important al logoterapiei, în calitate de ştiinţă terapeutică, este afirmarea necesităţii unui suprasens în viaţa omului. Această teză provine cu siguranţă din observarea caracterului limitat al lumii şi al tuturor sensurilor care se leagă de ea. Dar această finitudine a sensurilor lumii intră în contradicţie cu dorinţa omului de a poseda „ceva“ nelimitat sau setea de a se împărtăşi de o realitate inepuizabilă, fără sfârşit.

În final, intuim în structurarea pe care Hierotheos Vlachos a ales-o pentru cartea sa, plasând psihoterapia ortodoxă după prezentarea logoterapiei lui Frankl, o sugestie legată de identitatea suprasensului. Fără să nege efortul logoterapiei în găsirea unui sens vieţii, mitropolitul grec subliniază faptul că „tocmai teologia ortodoxă oferă cel mai mare sens, care este îndumnezeirea, comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Din această perspectivă, se vede marea valoare şi semnificaţie a tradiţiei neptice, a aşa-numitei psihoterapii ortodoxe în epoca contemporană“. (Nicuşor Deciu)

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Delirul, lipsa de iubire, falsa iubire şi bolile psihice

Falsa reprezentare a realităţii

Toate bolile psihice au la bază o falsă reprezentare a realităţii, fie că e vorba de sine, de ceilalţi sau de lumea din jur.

Această falsă reprezentare a realităţii îşi află formele extreme în delir, întâlnit în psihoze. În aceste forme, cauzele organice joacă adesea un rol determinat (ca, de pildă, delirul produs de droguri sau de alcool); ele ţin, aşadar, de o terapeutică medicamentoasă. Totuşi conţinutul delirului – ca şi acela al viselor, de altfel – depinde în parte de viziunea despre lume pe care o are omul, de dorinţele, de temerile şi de starea sa afectivă. Una dintre problemele pe care le întampină terapeutul este că delirul are o mare putere de stăpânire asupra bolnavului, pe care-l face în cele mai multe dintre cazuri rezistent la orice rectificare prin reflecţie sau discurs rational. Terapeutica medicamentoasă constituie atunci un adjuvant nu doar util, dar chiar indispensabil; reducând forţa delirului, ea îl face pe bolnav receptiv la discursul terapeutului şi capabil de o reflecţie personală, prin care să-şi rectifìce în mod progresiv viziunea despre lume şi reprezentarea pe care o are despre realitate.

Puţini sunt psihoterapeuţii care să ţină seama, ca de un factor constitutiv al multor boli psihice, de această falsa reprezentare a realităţii – concepută ca o falsă Weltanschauung, ca o falsă viziune asupra lumii şi existenţei -, şi care, aşadar, să privească rectificarea acestei reprezentari drept un element important al terapeuticii. Printre ei se detaşează Viktor Frankl cu logoterapia sa, care plasează problema sensului (logos) existenţei în centrul înţelegerii bolilor psihice şi al terapiei lor. Însă, chiar dacă el consideră în mod just că relaţia omului cu Dumnezeu este determinantă în ceea ce priveşte sensul corect sau nu pe care omul îl dă existenţei sale şi în ceea ce priveşte efectele pozitive sau negative care rezultă de aici pentru sănătatea sa mintală, concepţia sa rămâne vagă şi generală, lipsindu-i raportarea la o antropologie religioasă bine determinată.

Am arătat în altă parte că, în cadrul creştinismului, Părinţii au definit cu precizie cauzele şi efectele pe care le are patologia cunoaşterii şi felul în care aceasta poate fi remediată.

Această patologie a cunoaşterii este destul de complexă. Pe de o parte, necunoaşterea lui Dumnezeu apare ca izvor al tuturor relelor, mai ales al patimilor, având în frunte iubirea de sine. Pe de altă parte, patimile falsifică cunoaşterea pe care o are omul despre lume şi viaţă, şi numai prin vindecarea patimilor, care duce la apatheia sau nepatimire, omul poate redobândi o cunoaştere cu adevarat justă.

În patologia psihică regăsim aceste două aspecte: pe de o parte, o reprezentare falsă a realităţii se află la originea unui anumit număr de tulburări psihice; pe de altă parte, patologia psihică falsifică cunoaşterea. Prin terapie trebuie într-adevăr să se acţioneze asupra reprezentării pe care bolnavul o are despre realitate, dar nu poate fi vorba de un proces pur intelectual; terapia trebuie însoţită de o acţiune asupra diferitelor tulburări susceptibile de a influenţa cunoaşterea.

Aceasta înseamnă că, în măsura în care putem lega patologia mentală de o patologie spirituală, terapeutica ce trebuie pusă în lucrare va trebui să constea în ajutorul bolnavului ca să-şi regăsească o cunoaştere justă realităţii prin recentrarea reprezentării sale despre lume în Dumnezeu. Aceasta permite o reducere a celor mai mulţi factori patogeni pe care i-am analizat mai înainte – falsă culpabilitate, frică fără rost, neliniştea nemotivată, absolutizarea relativului, agresivitatea perversă, greşita investire a dorinţei, supraevaluarea şi devalorizarea patologică a eului, perturbarea relaţiei cu celălalt - atitudini care sunt toate strâns legate de o falsă cunoaştere a obiectului lor.

Dar nu e mai puţin adevărat faptul că diminuarea maladiilor spirituale care stau la baza tulburărilor mentale permite rectificarea falsei cunoaşteri şi accesul la o cunoaştere non delirantă.

Lipsa de iubire

Toate consideraţiile precedente pot lăsa să se înţeleagă că terapeutica bolilor mintale legate de maladii spirituale ţine numai de terapeutica maladiilor spirituale de care este atins bolnavul psihic.  Aceasta  ar  însemna  să  uităm că, după cum am spus în primul capitol al acestei cărţi, mulţi oameni suferă de boli psihice din pricina faptului că au avut de îndurat, din cauza fragilităţii lor emoţionale, efectele negative – mai ales în copilărie – ale bolilor spirituale de care suferă cei din jurul lor.

O cauză frecventă a tulburărilor psihice este lipsa de iubire din partea celor din jur, şi mai ales a părinţilor.

Nici terapeutica duhovnicească, nici psihoterapiile nu pot să-i redea bolnavului acea iubire anume de care a fost lipsit, mai ales dacă n-a avut parte de ea vreme îndelungată. Lipsa de orice angajament afectiv al psihoterapeutului, care, aşa cum am văzut, face parte dintre condiţiile exercitării meseriei sale, exclude fireşte orice manifestare personală de iubire. Nu tot aşa stau lucrurile cu terapeutul duhovnicesc care, dacă este duhovnic, îşi poate manifesta faţă de cel pe care-l îngrijeşte, care îi este fiu duhovnicesc, o iubire de părinte, care, chiar dacă ţine de o paternitate simbolică, de un alt ordin decât paternitatea biologică, nu are mai puţină forţă. Iubirea duhovnicească, pe care o pune în lucrare această relaţie, face să intervină o afectivitate epurată şi transfìgurată atât din partea părintelui duhovnicesc, cât şi din partea fiului, şi de aceea posedă o forţă reparatoare şi reconstructivă superioară tuturor formelor de iubire psihologică, şi noi am cunoscut cazuri în care s-a săvârşit nu doar tămăduirea spirituală, ci şi tămăduirea unor boli psihice grave printr-o asemenea relaţie.

Iubirea unui adevărat parinte duhovnicesc pentru fiul său duhovnicesc este nepătimaşă, lipsită aşadar de egoism şi de orice duh de stăpânire. Este o iubire eliberatoare, care nu-l închide într-o relaţie sufocantă, ci îl deschide spre celălalt şi mai cu seamă spre Dumnezeu. Iubirea părintelui duhovnicesc pentru fiul său duhovnicesc e în acelaşi timp expresia şi simbolul iubirii infinit mai mari şi infinit mai profunde a lui Dumnezeu, de care se cuvine să se lase într-un sfârşit covârşită.

Cerând desăvârşita cinstire a părinţilor (cf. Mt. 15, 4-5; Mc. 7, 10; 10, 19; Lc. 10, 20), creştinismul cumpăneşte totuşi legătura cu ei prin legătura cu Dumnezeu (cf. Mt. 10, 37; 19, 29; Mc. 10, 29; Lc. 14, 26). Hristos Însuşi spune:

Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel care iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 37); şi chiar mai radical: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama [...], nu poate să fie ucenicul Meu (Lc. 14, 26).

Aceasta însă nu îndreptăţeşte în nici un fel lipsa de iubire, ci dă o mai mare valoare şi pondere iubirii de Dumnezeu în raport cu iubirea părinţilor.

Oricine a lăsat [...] tată sau mamă [...] pentru numele Meu, însutit va lua (Mt. 19, 29; Mc. 10, 29-30).

Iubirea lui Dumnezeu, pe care iubirea părintelui duhovnicesc o descoperă şi o mijloceşte, covârşeşte neîmplinirile afective ale omului, oricât de vechi şi profunde, dacă îşi găteşte omul sufletul să creadă în iubirea Lui şi s-o simtă.

Omul se poate lecui de rănile pricinuite de lipsa de iubire şi-şi poate redobândi preţuirea de sine prin certitudinea, dobândită mai întai prin credinţă, apoi prin simţirea sufletului, că Dumnezeu îl iubeşte, pe el şi pe toţi oamenii, fie drepţi, fie păcătoşi, cu o iubire supremă, desăvârşită, necondiţionată, fără rezerve, veşnică şi care, dumnezeiască fiind, întrece infinit iubirea omenească.

Pentru a creşte la măsura bărbatului duhovnicesc, omul trebuie să urce, rând pe rând, treptele stării de părinte şi fìu: cea biologică, cea spiritual-umană şi cea spiritual-dumnezeiască. Contrar celor afìrmate de Freud, nu Dumnezeu este un substitut al tatălui biologic pe o anumită treaptă de dezvoltare, necesar pentru a face faţă sentimentului de neajutorare (Hilflosigkeit), ci întai părintele trupesc ţine locul părintelui duhovnicesc, apoi părintele duhovnicesc ţine locul Părintelui dumnezeiesc, până când omul ajunge, sporind cu vârsta, să-şi afle adevăratul Tată, de la Care îşi are adevărata fire şi adevărata şi veşnica viaţă. Şi aflându-L dobândeşte nu simpla adăpostire – că nu pentru aceasta L-a căutat pe El -, ci deplinul set al setei sale de a primi şi a dărui iubire, acea iubire care nu aşteaptă plată, pe care ne-a făcut-o cunoscută Dumnezeu, Cel care El ne-a iubit întâi pe noi (I In 4, 10).

Iubirea care nu-i iubire

O alta cauză de natură spirituală a bolilor psihice – de care sunt răspunzătoare rudele apropiate ale bolnavului (tatăl sau mama, sau amândoi parinţii), şi nu el, dar ale cărei efecte îmbolnăvitoare le suportă -, este iubirea care nu-i iubire. Nu e vorba că mai înainte de o lipsă de iubire, ci, dimpotrivă, de o „iubire” dominatoare, sufocantă, care nu ţine seama de libertatea celuilalt, care vrea să-i faca bine cu sila.

O astfel de iubire a fost socotit, într-un mod exagerat, cauza autismului şi a schizofreniei [Mai ales de Bruno Bettelheim], culpabilizându-se sistematic şi adesea nefondat părinţii [Cu atât mai mult cu cât este posibil ca autismul şi schizofrenia să aibă în multe cazuri cauze organice]. Putem totuşi constata adesea prezenţa ei la sursa diverselor psihoze şi nevroze. Multe maladii psihice sunt, cum am arătat mai înainte, rezultatul unei carenţe afective, şi pseudoiubirea este privită drept una dintre sursele carenţelor afective, pentru că într-adevar îl lipseşte pe cel iubit în acest fel, de adevărata iubire, căreia îi ia locul.

Iubirea care nu-i iubire este de fapt chip al unei boli spirituale de care am vorbit deja pe larg, anume al filautiei, iubirea egoistă de sine. Într-adevăr, cel care iubeşte cu o astfel de iubire nu-l iubeşte pe celălalt pentru ceea ce este, respectându-i deplin personalitatea distinctă şi libertatea, ci iubeşte iubindu-se pe sine, adică făcând ceea ce-i este lui pe plac, ceea ce voieşte şi doreşte de la celălalt. Şi aşa îl sufocă, nu-l lăsa să fìe ceea ce este cu adevărat şi să acţioneze de unul singur, aşa cum doreşte; îl preschimbă într-un soi de obiect. Boala devine atunci pentru acela un refugiu (o „fortăreaţă”, cum spune B. Bettelheim) sau o forma sălbatică de exprimare de sine pe căi ocolite.

În acest caz e necesară o dublă terapeutică duhovnicească: Pe de o parte, pe cât se poate, trebuie îndreptată spre cei din jurul bolnavului, învăţându-i să deosebească iubirea adevărată de cea care nu mai ia chipul iubirii şi să iubească cu adevărat - să facă, adică, ucenicia iubirii milostive, iubire devotată a celuilalt, numai de dragul lui. Pe de altă parte, fireşte, trebuie să se îndrepte către cel bolnav, ajutându-l să recapete simţirea iubirii după care suspină.

(din: Jean Claude-Larchet, Inconştientul spiritual sau adâncul neştiut al inimii, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/

Boala și vindecarea sufletului în tradiția ortodoxă

Principala premisă de la care porneşte acest articol este că Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

1.  Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.

Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o  lungă strădanie a vindecării acestor patimi.

Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

2. Boala sufletului

Sufletul omului

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.

Suflet şi trup

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Ce anume este boala sufletului

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.

Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).

Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.

Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.

Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii?

Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

3. Vindecarea sufletului

Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.

Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.

Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.

b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.

Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.

Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.

Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.

c) Preotul-tămăduitor ortodox

Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.

Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.

În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă; iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?

De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.

d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă

Liniştirea minţii de învolburarea de gânduri

„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).

Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.

Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.

Imaginaţia bolnavă

Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.

Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat înaintea celui real.

Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.

Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.

Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.

Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.

De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.

Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. În acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.

Patimile

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.

Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.

a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.

b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.

c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.

d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.

e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.

f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.

g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie) este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).

Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească

Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Sursa: http://biserica-boras.se/