Delirul, lipsa de iubire, falsa iubire şi bolile psihice

Falsa reprezentare a realităţii

Toate bolile psihice au la bază o falsă reprezentare a realităţii, fie că e vorba de sine, de ceilalţi sau de lumea din jur.

Această falsă reprezentare a realităţii îşi află formele extreme în delir, întâlnit în psihoze. În aceste forme, cauzele organice joacă adesea un rol determinat (ca, de pildă, delirul produs de droguri sau de alcool); ele ţin, aşadar, de o terapeutică medicamentoasă. Totuşi conţinutul delirului – ca şi acela al viselor, de altfel – depinde în parte de viziunea despre lume pe care o are omul, de dorinţele, de temerile şi de starea sa afectivă. Una dintre problemele pe care le întampină terapeutul este că delirul are o mare putere de stăpânire asupra bolnavului, pe care-l face în cele mai multe dintre cazuri rezistent la orice rectificare prin reflecţie sau discurs rational. Terapeutica medicamentoasă constituie atunci un adjuvant nu doar util, dar chiar indispensabil; reducând forţa delirului, ea îl face pe bolnav receptiv la discursul terapeutului şi capabil de o reflecţie personală, prin care să-şi rectifìce în mod progresiv viziunea despre lume şi reprezentarea pe care o are despre realitate.

Puţini sunt psihoterapeuţii care să ţină seama, ca de un factor constitutiv al multor boli psihice, de această falsa reprezentare a realităţii – concepută ca o falsă Weltanschauung, ca o falsă viziune asupra lumii şi existenţei -, şi care, aşadar, să privească rectificarea acestei reprezentari drept un element important al terapeuticii. Printre ei se detaşează Viktor Frankl cu logoterapia sa, care plasează problema sensului (logos) existenţei în centrul înţelegerii bolilor psihice şi al terapiei lor. Însă, chiar dacă el consideră în mod just că relaţia omului cu Dumnezeu este determinantă în ceea ce priveşte sensul corect sau nu pe care omul îl dă existenţei sale şi în ceea ce priveşte efectele pozitive sau negative care rezultă de aici pentru sănătatea sa mintală, concepţia sa rămâne vagă şi generală, lipsindu-i raportarea la o antropologie religioasă bine determinată.

Am arătat în altă parte că, în cadrul creştinismului, Părinţii au definit cu precizie cauzele şi efectele pe care le are patologia cunoaşterii şi felul în care aceasta poate fi remediată.

Această patologie a cunoaşterii este destul de complexă. Pe de o parte, necunoaşterea lui Dumnezeu apare ca izvor al tuturor relelor, mai ales al patimilor, având în frunte iubirea de sine. Pe de altă parte, patimile falsifică cunoaşterea pe care o are omul despre lume şi viaţă, şi numai prin vindecarea patimilor, care duce la apatheia sau nepatimire, omul poate redobândi o cunoaştere cu adevarat justă.

În patologia psihică regăsim aceste două aspecte: pe de o parte, o reprezentare falsă a realităţii se află la originea unui anumit număr de tulburări psihice; pe de altă parte, patologia psihică falsifică cunoaşterea. Prin terapie trebuie într-adevăr să se acţioneze asupra reprezentării pe care bolnavul o are despre realitate, dar nu poate fi vorba de un proces pur intelectual; terapia trebuie însoţită de o acţiune asupra diferitelor tulburări susceptibile de a influenţa cunoaşterea.

Aceasta înseamnă că, în măsura în care putem lega patologia mentală de o patologie spirituală, terapeutica ce trebuie pusă în lucrare va trebui să constea în ajutorul bolnavului ca să-şi regăsească o cunoaştere justă realităţii prin recentrarea reprezentării sale despre lume în Dumnezeu. Aceasta permite o reducere a celor mai mulţi factori patogeni pe care i-am analizat mai înainte – falsă culpabilitate, frică fără rost, neliniştea nemotivată, absolutizarea relativului, agresivitatea perversă, greşita investire a dorinţei, supraevaluarea şi devalorizarea patologică a eului, perturbarea relaţiei cu celălalt - atitudini care sunt toate strâns legate de o falsă cunoaştere a obiectului lor.

Dar nu e mai puţin adevărat faptul că diminuarea maladiilor spirituale care stau la baza tulburărilor mentale permite rectificarea falsei cunoaşteri şi accesul la o cunoaştere non delirantă.

Lipsa de iubire

Toate consideraţiile precedente pot lăsa să se înţeleagă că terapeutica bolilor mintale legate de maladii spirituale ţine numai de terapeutica maladiilor spirituale de care este atins bolnavul psihic.  Aceasta  ar  însemna  să  uităm că, după cum am spus în primul capitol al acestei cărţi, mulţi oameni suferă de boli psihice din pricina faptului că au avut de îndurat, din cauza fragilităţii lor emoţionale, efectele negative – mai ales în copilărie – ale bolilor spirituale de care suferă cei din jurul lor.

O cauză frecventă a tulburărilor psihice este lipsa de iubire din partea celor din jur, şi mai ales a părinţilor.

Nici terapeutica duhovnicească, nici psihoterapiile nu pot să-i redea bolnavului acea iubire anume de care a fost lipsit, mai ales dacă n-a avut parte de ea vreme îndelungată. Lipsa de orice angajament afectiv al psihoterapeutului, care, aşa cum am văzut, face parte dintre condiţiile exercitării meseriei sale, exclude fireşte orice manifestare personală de iubire. Nu tot aşa stau lucrurile cu terapeutul duhovnicesc care, dacă este duhovnic, îşi poate manifesta faţă de cel pe care-l îngrijeşte, care îi este fiu duhovnicesc, o iubire de părinte, care, chiar dacă ţine de o paternitate simbolică, de un alt ordin decât paternitatea biologică, nu are mai puţină forţă. Iubirea duhovnicească, pe care o pune în lucrare această relaţie, face să intervină o afectivitate epurată şi transfìgurată atât din partea părintelui duhovnicesc, cât şi din partea fiului, şi de aceea posedă o forţă reparatoare şi reconstructivă superioară tuturor formelor de iubire psihologică, şi noi am cunoscut cazuri în care s-a săvârşit nu doar tămăduirea spirituală, ci şi tămăduirea unor boli psihice grave printr-o asemenea relaţie.

Iubirea unui adevărat parinte duhovnicesc pentru fiul său duhovnicesc este nepătimaşă, lipsită aşadar de egoism şi de orice duh de stăpânire. Este o iubire eliberatoare, care nu-l închide într-o relaţie sufocantă, ci îl deschide spre celălalt şi mai cu seamă spre Dumnezeu. Iubirea părintelui duhovnicesc pentru fiul său duhovnicesc e în acelaşi timp expresia şi simbolul iubirii infinit mai mari şi infinit mai profunde a lui Dumnezeu, de care se cuvine să se lase într-un sfârşit covârşită.

Cerând desăvârşita cinstire a părinţilor (cf. Mt. 15, 4-5; Mc. 7, 10; 10, 19; Lc. 10, 20), creştinismul cumpăneşte totuşi legătura cu ei prin legătura cu Dumnezeu (cf. Mt. 10, 37; 19, 29; Mc. 10, 29; Lc. 14, 26). Hristos Însuşi spune:

Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel care iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 37); şi chiar mai radical: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama [...], nu poate să fie ucenicul Meu (Lc. 14, 26).

Aceasta însă nu îndreptăţeşte în nici un fel lipsa de iubire, ci dă o mai mare valoare şi pondere iubirii de Dumnezeu în raport cu iubirea părinţilor.

Oricine a lăsat [...] tată sau mamă [...] pentru numele Meu, însutit va lua (Mt. 19, 29; Mc. 10, 29-30).

Iubirea lui Dumnezeu, pe care iubirea părintelui duhovnicesc o descoperă şi o mijloceşte, covârşeşte neîmplinirile afective ale omului, oricât de vechi şi profunde, dacă îşi găteşte omul sufletul să creadă în iubirea Lui şi s-o simtă.

Omul se poate lecui de rănile pricinuite de lipsa de iubire şi-şi poate redobândi preţuirea de sine prin certitudinea, dobândită mai întai prin credinţă, apoi prin simţirea sufletului, că Dumnezeu îl iubeşte, pe el şi pe toţi oamenii, fie drepţi, fie păcătoşi, cu o iubire supremă, desăvârşită, necondiţionată, fără rezerve, veşnică şi care, dumnezeiască fiind, întrece infinit iubirea omenească.

Pentru a creşte la măsura bărbatului duhovnicesc, omul trebuie să urce, rând pe rând, treptele stării de părinte şi fìu: cea biologică, cea spiritual-umană şi cea spiritual-dumnezeiască. Contrar celor afìrmate de Freud, nu Dumnezeu este un substitut al tatălui biologic pe o anumită treaptă de dezvoltare, necesar pentru a face faţă sentimentului de neajutorare (Hilflosigkeit), ci întai părintele trupesc ţine locul părintelui duhovnicesc, apoi părintele duhovnicesc ţine locul Părintelui dumnezeiesc, până când omul ajunge, sporind cu vârsta, să-şi afle adevăratul Tată, de la Care îşi are adevărata fire şi adevărata şi veşnica viaţă. Şi aflându-L dobândeşte nu simpla adăpostire – că nu pentru aceasta L-a căutat pe El -, ci deplinul set al setei sale de a primi şi a dărui iubire, acea iubire care nu aşteaptă plată, pe care ne-a făcut-o cunoscută Dumnezeu, Cel care El ne-a iubit întâi pe noi (I In 4, 10).

Iubirea care nu-i iubire

O alta cauză de natură spirituală a bolilor psihice – de care sunt răspunzătoare rudele apropiate ale bolnavului (tatăl sau mama, sau amândoi parinţii), şi nu el, dar ale cărei efecte îmbolnăvitoare le suportă -, este iubirea care nu-i iubire. Nu e vorba că mai înainte de o lipsă de iubire, ci, dimpotrivă, de o „iubire” dominatoare, sufocantă, care nu ţine seama de libertatea celuilalt, care vrea să-i faca bine cu sila.

O astfel de iubire a fost socotit, într-un mod exagerat, cauza autismului şi a schizofreniei [Mai ales de Bruno Bettelheim], culpabilizându-se sistematic şi adesea nefondat părinţii [Cu atât mai mult cu cât este posibil ca autismul şi schizofrenia să aibă în multe cazuri cauze organice]. Putem totuşi constata adesea prezenţa ei la sursa diverselor psihoze şi nevroze. Multe maladii psihice sunt, cum am arătat mai înainte, rezultatul unei carenţe afective, şi pseudoiubirea este privită drept una dintre sursele carenţelor afective, pentru că într-adevar îl lipseşte pe cel iubit în acest fel, de adevărata iubire, căreia îi ia locul.

Iubirea care nu-i iubire este de fapt chip al unei boli spirituale de care am vorbit deja pe larg, anume al filautiei, iubirea egoistă de sine. Într-adevăr, cel care iubeşte cu o astfel de iubire nu-l iubeşte pe celălalt pentru ceea ce este, respectându-i deplin personalitatea distinctă şi libertatea, ci iubeşte iubindu-se pe sine, adică făcând ceea ce-i este lui pe plac, ceea ce voieşte şi doreşte de la celălalt. Şi aşa îl sufocă, nu-l lăsa să fìe ceea ce este cu adevărat şi să acţioneze de unul singur, aşa cum doreşte; îl preschimbă într-un soi de obiect. Boala devine atunci pentru acela un refugiu (o „fortăreaţă”, cum spune B. Bettelheim) sau o forma sălbatică de exprimare de sine pe căi ocolite.

În acest caz e necesară o dublă terapeutică duhovnicească: Pe de o parte, pe cât se poate, trebuie îndreptată spre cei din jurul bolnavului, învăţându-i să deosebească iubirea adevărată de cea care nu mai ia chipul iubirii şi să iubească cu adevărat - să facă, adică, ucenicia iubirii milostive, iubire devotată a celuilalt, numai de dragul lui. Pe de altă parte, fireşte, trebuie să se îndrepte către cel bolnav, ajutându-l să recapete simţirea iubirii după care suspină.

(din: Jean Claude-Larchet, Inconştientul spiritual sau adâncul neştiut al inimii, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/

Boala și vindecarea sufletului în tradiția ortodoxă

Principala premisă de la care porneşte acest articol este că Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

1.  Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.

Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o  lungă strădanie a vindecării acestor patimi.

Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

2. Boala sufletului

Sufletul omului

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.

Suflet şi trup

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Ce anume este boala sufletului

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.

Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).

Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.

Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.

Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii?

Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

3. Vindecarea sufletului

Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.

Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.

Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.

b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.

Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.

Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.

Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.

c) Preotul-tămăduitor ortodox

Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.

Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.

În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă; iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?

De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.

d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă

Liniştirea minţii de învolburarea de gânduri

„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).

Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.

Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.

Imaginaţia bolnavă

Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.

Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat înaintea celui real.

Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.

Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.

Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.

Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.

De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.

Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. În acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.

Patimile

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.

Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.

a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.

b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.

c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.

d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.

e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.

f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.

g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie) este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).

Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească

Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Sursa: http://biserica-boras.se/

Ortodoxia ca știință, metodă, și tratament pentru vindecare

                                                                      Ortodoxia ca metodă de vindecare

Preotul, Părintele Filip, a început convorbirea:

- În predică, spuse el, ați vorbit de trei trepte ale vieții duhovnicești, care sunt curațirea, luminarea și îndumnezeirea. Cred că ați scris despre asta și în carte. Ați mai spus, dacă nu mă înșel, că prin metoda evlaviei ortodoxe suntem vindecați și astfel putem ajunge să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Aceasta îmi amintește de ceea ce ați scris în Psihoterapia ortodoxă, anume că Ortodoxia este un tratament vindecător și o știință, și că ea trebuie privită numai în acest fel. Aș vrea să vă întreb: Cum ați ajuns la această concluzie ? Este o învățătură a Sfinților Părinți sau o concluzie și un gând propriu ? Socotesc întrebarea absolut necesară, pentru că am obosit de atâta gândire teologică individuală. Fiecare face speculații, pornind de la subiecte teologice și duhovnicești, până într-atât încat se ajunge la o mare confuzie. Cum ați ajuns la această concluzie ?

Cum am ajuns la concluzia că Ortodoxia este un tratament vindecător

- Da, sunt într-adevar dator cu niște explicații. Trebuie să recunosc că eram foarte dezamăgit de moralismul ce precumpănea la mulți creștini. Și când spun moralism, nu înțeleg nicidecum moralitatea - pe care o respect, căci până și trupul trebuie sfințit și curățit; ci înteleg mentalitatea conform căreia trebuie să vedem toate lucrurile în chip exterior și trupesc. Fariseii din vremea Mântuitorului aveau principii morale și idei de acest fel; totuși n-au fost în stare să-L primească pe Hristos. Chiar și acum ma întristez la gândul că în Biserică precumpănesc atâtea concepții diferite.

Multi teologi expun o anume învățătura a lui Hristos sau a Sfinților Părinți și, fără a avea experiere personală, dau propria analiză. Apar astfel concepte care de fapt "ucid" omul și chiar viața însăși. Fiind eu însumi un om al vremii mele, a trebuit uneori să fac față unei asemenea situații. Pe când eram student la universitate, am vizitat Muntele Athos și am întâlnit oameni sfinți care trăiau Predania Ortodoxă. Am văzut limpede deosebirea între viețuirea dupa Predania Ortodoxă și viața pe care am întâlnit-o în alte cercuri religioase. În același timp, cu ajutorul profesorilor mei de la universitate, am început să studiez textele patristice. În plus, eu și unii dintre colegii mei ne-am ocupat multă vreme de manuscrisele Sfintelor Mănăstiri din Sfântul Munte. Această alăturare - studierea textelor patristice în mijlocul atmosferei și viețuirii părinților atoniți îndumnezeiți - mi-a deschis noi căi de comunicare cu viața Bisericii. Am început să gândesc altfel. La aceasta am fost ajutat mai ales de studierea Sfântului Grigorie Palama. Cred că Sfântul Grigorie Palama este unul dintre Părinții care pot avea o mare înrâurire și pot aduce mult folos creștinilor de astăzi. Teologia sa, care este teologia Bisericii, este revelatoare. Începând de atunci, am ajuns să cunosc și alți oameni sfinți din Sfântul Munte, dar și din afara lui - atoniți în inimă și în viețuire; și astfel am ajuns la concluzia că Ortodoxia nu poate fi o filozofie sau o etică seacă, ci o metodă de vindecare. Ea îl vindeca pe om. Teologia ortodoxa se leagă mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia. Am să pomenesc etapele cele mai caracteristice ale parcursului meu.

L-am studiat pe Sfântul Maxim Marturisitorul. Mă preocupa subiectul dragostei. Am vrut să aflu ce anume este dragostea adevărată, deoarece se spun atâtea lucruri despre ea. Cele Patru sute de capete despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul mi-au stârnit curiozitatea. Însă, citind Capetele Sfântului Maxim, mi-am dat seama că vorbeau mai ales despre vindecarea omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată ce este mintea omului, cum se îmbolnăvește, cum este tămăduită. Mai vorbește și despre patimi și felul în care ele se vindecă; despre mișcările sufletului omenesc, ce pot fi firești, împotriva firii și mai presus de fire. El leagă dragostea de nepătimire. Am înțeles și că dragostea este "vlăstarul nepătimirii"; este "foc al nepătimirii", cum spune Sfântul Ioan Sinaitul.

Pentru ca cineva să poată ajunge la dragostea dumnezeiască trebuie mai întâi să fie tămăduit. Căci, pe de o parte, este dragostea ce caută ale sale, adică egoismul, iar pe de altă parte, dragostea care "nu caută ale sale", întreaga strădanie a Bisericii stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă și utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea omului.

Mai târziu m-am ocupat în special de Filocalie. După cum se știe, Filocalia, culegerea mai multor lucrări ale Parinților trezvitori, este o scriere a Bisericii, compilată, în forma sa finala, de Sfântul Nicodim Aghioritul și de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Ea poarta subtitlul: "în care, cu ajutorul moraliceștii filozofii a făptuirii și vederii dumnezeiești, mintea este curățită, luminată și desăvârșită". Acolo am văzut că toate textele trimit la vindecare. Ele vorbesc despre felul în care mintea omului se îmbolnăvește și cum este ea tămăduită.

Ca student, am citit foarte mult și am continuat studierea Sfântului Grigorie Palama, marele isihast atonit, pe care Predania l-a numit teolog, așezându-l între cei patru mari teologi ai Bisericii, alături de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Simeon Noul Teolog. În disputa cu Varlaam am întrezărit calea care trebuie urmată pentru a teologhisi în chip mântuitor. El vorbește de sfânta isihie sau liniștire și de meșteșugul isihiei, subliniind că este singurul meșteșug vindecător care duce la vederea Luminii celei necreate, urmată de cunoașterea lui Dumnezeu și de mântuirea omului. Omiliile sale, cele mai multe ținute pentru obștea credincioșilor săi din Tesalonic, sunt uimitoare. Vorbește acolo despre odihna (Sâmbăta) lui Dumnezeu și a omului, despre tămăduirea patimilor, rugăciunea minții, vederea Luminii celei necreate, etc.

L-am studiat îndelung și pe Sfântul Grigorie Teologul. Opera sa m-a facut să-mi dau seama că teologi ai Bisericii trebuie numiți "cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu" (theoria), cei care mai înainte și-au curațit inima de patimi sau, cel puțin, se străduiesc să se curețe de ele. Vorbind de A Doua Venire, el scrie că Dumnezeu însuși va fi "lumină pentru cei cu mintea curățită"; ba chiar mai mult, "după curăția lor". Aceasta este ceea ce numim Împărăția Cerurilor. Iar Dumnezeu însuși va fi "întuneric celor care și-au orbit puterea înțelegătoare"; și chiar mai mult, "pe măsura orbirii lor". El chiar numește întunericul acesta "înstrăinare de Dumnezeu". Deci mi-a devenit limpede că preotul nu "dă bilete" pentru ca omul să intre în Rai, ci il tămăduiește, astfel că Dumnezeu să se facă pentru el lumină - și aceasta este Împărăția Cerurilor - iar nu întuneric, adică iad și înstrăinare.

Îngăduiți-mi să spun că mi-am dat seama de toate aceste lucruri nu doar prin studierea cărților patristice. Pe de o parte, am întâlnit părinți duhovnicești plini de har - "preschimbați" de harul lui Dumnezeu - și prin ei am putut înțelege scrierile patristice; pe de altă parte, prin experiența mea pastorală. Ca duhovnic, văd zilnic cum, pe lângă spovedanie, este nevoie și de tămaduire. Mulți se spovedesc, dar nu se tămăduiesc. Este nevoie de un meșteșug aparte, astfel ca omul să se poată vindeca de patimi.

Toate aceste lucruri (și încă multe altele pe care nu le pot aminti aici) m-au făcut să cred că trebuie să privim Ortodoxia ca pe un tratament și o știință a vindecarii.

Ortodoxia este știința vindecării

- Pot să vă întrerup ? - întrebă Athanasie. Am ascultat analiza cu mare interes și nu aș vrea să va contrazic. Respect cercetarile dumneavoastră asupra acestui aspect delicat al vieții duhovnicești. Însă mi se pare că folosirea anumitor termeni este ușor supărătoare. De pildă, ați spus mai întâi că Ortodoxia îl vindecă pe om, iar apoi ați tras concluzia că este o "știință a vindecării". Nu înțeleg cuvântul "știință". Ce legătură are Ortodoxia cu știința ? Ca om de știință, socotesc că știința formulează enunțuri conceptuale și face cercetări la nivelul omului. Cum putem susține că Ortodoxia este o știință a vindecării ?

- Îmi place punctul dumneavoastră de vedere. Nu neg că mulți au venit la mine cu aceleași gânduri după publicarea cărții mele. Cred totuși că nu este o problemă esențială. Folosesc cuvântul știinta (episti-mi) în sensul lui originar, derivat de la verbul epista-mai care înseamnă a cunoaște întocmai. Deci știința înseamnă aici metoda corecta pe care o folosim spre a ne tămădui. Medicina se numește și ea știință, întrucât cunoaște calea prin care trupul omului este tămăduit. Dacă acceptăm că Ortodoxia îl tămăduiește pe om, atunci cred că avem dreptul să susținem că este și o știință, deoarece cunoaște calea adevarată prin care omul se tămăduiește. Nu cred că acceptarea acestui fapt ridică vreo problemă.

- Asta este limpede, răspunse Athanasie, și pot să înțeleg. Dar aveți atestări patristice pentru acest fel de a vedea lucrurile ? Cu alte cuvinte, folosesc Parinții acest termen ?

- Problema nu este dacă Parinții folosesc termenul, ci dacă noi putem să-l folosim, dacă Biserica într-adevăr cunoaște calea adevărată a tămăduirii omului, deci dacă termenul are un temei. Ce vrea să spună termenul ? Aici este problema. Sfinții Părinți ai Bisericii n-au șovăit să folosească termeni care nu se aflau în Sfânta Scriptură, spre a înfățișa adevărul pe care îl are Biserica. De pildă, Părinții din veacul al IV-lea aplicau termenul deoființă (având aceeași esență) lui Hristos și spuneau că Hristos are aceeași esență cu Tatăl. Câțiva conservatori au reacționat, spunând că termenul este nescriptural, adică nu e pomenit în Sfânta Scriptură și deci nu-l putem folosi. Ei i-au învinovățit pe Părinți și pentru că termenul fusese folosit mai înainte de către eretici - Pavel din Samosata îl folosise, deși cu alt înțeles. El identifica deoființimea cu identitatea ipostasurilor. Sfinții Părinți, socotind că este drept să adopte termenul, îl desprind de înțelesul identității ipostasurilor și arată că persoanele Sfintei Treimi au aceeași ființă sau esență, însă ipostasuri aparte. Astfel ei au statornicit că persoanele Sfintei Treimi au ființă sau esență de obște și existență aparte. Iar când au folosit termenul ipostas, l-au definit ca esență cu însușiri. La fel au făcut și cu termenul persoană. Deși, în vremea lor, persoana avea înțelesul de înfățișare exterioară sau mască și slujea în chip desăvârșit învățaturii eretice a lui Savellie, Părinții au identificat persoana cu ipostasul, au adoptat termenul, i-au dat conținut ontologic și l-au aplicat persoanelor Sfintei Treimi. Deci problema este întreaga atmosfera pe care o poartă cuvintele, iar nu cuvintele în sine.

Dar în ceea ce privește subiectul aflat în discuție, aș putea spune ca Sfinții Părinți folosesc și ei termenul știință. Am analizat aceasta în cartea mea. Aș vrea totuși să prezint un pasaj deosebit de la Sfântul Grigorie Teologul: "Cu adevărat meșteșug mai presus de toate meșteșugurile și știința mai presus de toate științele îmi pare a fi călăuzirea omului, făptura cea mai îndărătnică și cea mai felurită". Sfântul Dionisie Areopagitul folosește de mai multe ori termenul știință, chiar pentru starea vederii dumnezeiești (theoria). Vorbind despre un teolog ce cunoștea lucrurile dumnezeiești, el scrie: "Era în chip înțelept și științific încercat în lucrurile dumnezeiești". Sfântul Grigorie al Nyssei vorbește și el de mai multe ori despre îngrijirea terapeutică și meșteșugul vindecării. Și, bineînțeles, acela care știe adevărata metodă de vindecare poate fi numit om de știință (terapeut).

Credința ortodoxă este legată de tămăduire

- Eu cred, spuse Vasile, un om cu principii conservatoare, că trebuie să vorbim cu precauție despre asemenea lucruri. Sunt și eu de acord că trebuie să ne tămaduim trăind în Biserică; dar nu credeți că există primejdia să tăgăduim temelia Ortodoxiei, care este credința ? Când susținem că Ortodoxia este un tratament vindecător și o știință, nu credeți că există primejdia să trecem cu vederea credința ?

- Se poate să apară unele primejdii. Depinde cum privim tămăduirea și cum privim credința. Cred că ar trebui să mă explic. Prin tămaduire, mulți înțeleg formularea caracterului și comportamentului social, adică plasează tămăduirea într-o atmosferă moralizatoare. Ne ducem la preot și spunem: "Părinte, am furat". Iar el răspunde: "Pe viitor să nu mai furi..." E și acesta un procedeu. Dar tratamentul vindecător al Bisericii nu se ispravește aici. Sau, iarăși, mulți încearcă să devină buni nefăcând păcate în chip exterior, având virtuți, însă disprețuiesc Predania ortodoxă.

- Deci cu alte cuvinte, ce este tămăduirea ? Cum o înțelegeți ?

- O să ajungem și la tămăduire. Dar vă rog: să nu schimbăm subiectul. Discutam dacă se poate accepta sau nu folosirea expresiei "Ortodoxia este un tratament vindecător și o știință". Deci când vorbim de tămăduire, însă desprinzând-o de Descoperirea dumnezeiască și de Predania ortodoxă, riscăm, desigur, să o schimbăm. Și mai este o primejdie care pândește peste tot. Este posibil să vorbim despre credință în chip cu totul abstract; să înțelegem prin ea câteva principii raționale și obiective pe care trebuie să le primim în mod logic, crezând că aceasta este mântuirea.

Astfel trăiesc teologii care lucrează în chip intelectual și de aceea atâția oameni vorbesc astăzi despre teologia academică. După părerea mea, tratamentul nu se poate desprinde de credința ortodoxă, căci unul presupune existența celeilalte. Aș vrea să analizez ceva mai mult aceste lucruri.

Termenul ortodoxie este alcătuit din două cuvinte: orthi (adevărat, drept) și doxa. Doxa înseamnă credință, învățătură și slavă. Cele doua cuvinte se leagă strâns unul cu celalalt. Dreapta învățătură despre Dumnezeu înseamnă adevărata și dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu este abstract, atunci rugăciunea către acel Dumnezeu este abstractă. Dacă Dumnezeu este personal, atunci rugăciunea dobândește un chip personal. Dumnezeu a descoperit adevărată credință, adevărata învățătură. Spunem deci că învățătura despre Dumnezeu și toate cele ce țin de mântuirea omului sunt Descoperirea lui Dumnezeu, iar nu descoperire omenească. Totuși Dumnezeu a descoperit adevărul unui popor care fusese pregătit. Iuda, fratele Domnului, înfățișează acest lucru foarte bine, spunând: "Rugându-vă să stați vitejește pentru credința aceea care odată s-a dat sfinților" (Iuda 1, 3)- în acest loc, ca și în multe altele asemănătoare, este vădit că Dumnezeu Se descoperă pe Sine sfinților - adică poporului care a ajuns la o anumită treaptă de creștere duhovnicească, ce-l face în stare să poată primi Descoperirea dumnezeiască.

Sfinții Apostoli au fost întâi vindecați, apoi au primit Descoperirea. Iar ei au împărtășit Descoperirea fiilor duhovnicesti, nu doar prin învățătura, ci în primul rând făcându-i să se nască din nou duhovnicește, în chip tainic. Noi primim dogmele și rânduielile, altfel spus, primim credința descoperită și rămânem în Biserică spre a fi tămăduiți. Căci credința este, pe de o parte, Descoperire dumnezeiască pentru cei curațiți și tămăduiți, iar pe de altă parte, este calea cea dreaptă spre a ajunge la tămăduire, pentru cei care au ales să urmeze "calea".

Arhimandrit Hierotheos Vlachos – ,,Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă”

Despre boli și vindecare doar prin credință. Despre rătăcirea metodelor de vindecare alternative (II).

Biserica şi medicina creştină

Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică Mântuitorul Hristos tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor printr-o împreună-lucrare cu ei, prin remedii naturale şi supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îşi rânduieşte modul de viaţă potrivit cu natura lui psihosomatică, adică eliminând condiţiile nenaturale ce-i dereglează ritmul normal de viaţă şi îi pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea de la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea condiţiilor naturale de viaţă organică şi psihică şi sunt deci legate de firea omului, între ele putând fi incluse postul, regimul alimentar (bogat în crudităţi vegetale, ceaiuri, evitarea cărnii, a prăjelilor, a semipreparatelor ce conţin E-uri şi hormoni) şi medicamentos, igiena trupului (mişcare, băi, masaje), cumpătarea (blândeţea) sufletului, munca echilibrată, odihna regulată, relaţiile destinse şi constante cu semenii. Ele sunt folosite şi în medicina clasică. Abaterile de la viaţa naturală (potrivită firii umane) sunt şi ele păcate, căci sunt răzvrătiri faţă de legea divină naturală şi deci trebuie tratate ca atare. Dumnezeu lucrează la însănătoşirea oamenilor nu numai prin harismaticii Bisericii (cei dăruiţi de Dumnezeu cu darul vindecărilor), ci şi prin medici. Căci spune înţeleptul: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul" (Isus Sirah 38,1).

Totuşi multe boli trupeşti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci şi sufletească) n-au fost înlăturate în mod real. De aceea, restaurarea firii bolnave nu o poate face omul singur (atenţie!) apelând la medic şi la remediile naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ci mai întâi, omul trebuie să conştientizeze pe de o parte relaţia sa iubitoare cu Dumnezeu, ca dintre o creatură şi Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două personae care se iubesc, cu adâncimi infinite. Or, pe parcursul îmbogăţirii relaţiei cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har la vindederea (restaurarea) întregii sale firi bolnave şi, mai apoi, la sfinţirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remedii naturale şi biologice, doar apelând la harul divin prezent în creaţie, ci prin harul divin mântuitor şi sfinţitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos şi deplin prezent în Biserică. Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de însuşi Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural şi în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu poate fi obţinut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învăţătura şi sfinţenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit şi cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, şi nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viaţa lui Hristos, la viaţa Bisericii, la cunoaşterea şi trăirea (conştientă şi raţională, nu superstiţioasă) a credinţei ortodoxe, îndeosebi Taina Spovedaniei, a Sfintei Împărtăşanii şi Taina Sfântului Maslu împărtăşesc credincioşilor harul iertării păcatelor şi al tămăduirii sufleteşti şi trupeşti. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 14-16 ). Dacă omul nu se vindecă totdeauna trupeşte, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredinţei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (şi aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferinţele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amânându-i vindecarea. Oricum, Dumnezeu nu poate fi forţat de creaturile Lui să le dea harul Său când vor ele, ci Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4), în iubirea Sa de oameni, ştie şi hotărăşte când şi cum să intervină cu harul Său în viaţa omului. Dar, pentru ca şi Dumnezeu să intervină în viaţa lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o anumită pregătire: 1. Pocăinţa, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiţie esenţială pentru mântuire şi pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute, dar şi întăreşte pe om în lupta cu ele şi cu urmările lor. Pocăinţa, pentru om, atât ca Sfântă Taină, cât şi ca stare lăuntrică („fericita întristare") este o conlucrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman şi, de aceea, nu poate fi trăită în afara credinţei şi a Bisericii Ortodoxe. Cea dintâi treaptă a vieţii creştine este cu adevărat recunoaşterea păcatelor şi a micimii proprii în faţa sfinţeniei şi a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului făcând-o receptivă harului dumnezeiesc. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6). Pocăinţa (smerenia) este indispensabilă vindecării depline şi nu poate fi atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare de patimi care nu vine din şi nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii şi care nu duce la întărirea Bisericii, care-l ţine pe om tot în afara Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii întemeiată de El, Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea şi tămăduirea de păcate. Există însă şi o falsă smerenie, o formă fină de înşelare satanică, care este prezentă la toţi impostorii. Aceştia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecării, trimiţându-şi clienţii (atenţie!) chiar şi la Biserică, „la Spovedanie şi la împărtăşanie", păcălindu-i în acest fel pe oameni că şi ei ar fi de-ai Bisericii, dar nu-şi cer deloc acreditarea Bisericii (pentru că nici n-o pot primi câtă vreme susţin ideologii contrare ortodoxiei, ca şi în cazul radiesteziei ,de exemplu), ci îşi fac singuri reclamă prin tot felul de ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula etc.), cărţi, afişe şi chiar prin televiziune. 2. Răbdarea necazurilor şi rugăciunea sunt alte condiţii necesare mântuirii şi vindecării depline. Scopul credinţei creştine şi al Bisericii nu sunt vindecarea de boala trupului şi evitarea suferinţei cu orice preţ, ci unirea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, dobândirea vieţii veşnice. Curăţirea de bolile trupului vine când voieşte Dumnezeu, în urma realizării unirii prin har cu El, ca un dar de la El. Dumnezeu hotărăşte dacă ne e de folos, când şi cum să ne vindece de suferinţele trupului, însă El cere de la noi dorinţa de a fi cu El, iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferinţei Dumnezeu ne mustră pentru păcatele trecute, dar ne şi încearcă dorul nostru după El. Boala trupului, în terapeutica creştină, poate sluji decisiv în iconomia mântuirii noastre. Sfinţii Părinţi afirmă că boala manifestă pedagogia dumnezeiască, ea fiind şi o corecţie pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale, spre îndreptarea vieţii lui şi chiar a celor din jur. „În această perspectivă, boala apare ca voită sau cel puţin îngăduită şi, în orice caz, folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor, a pervertit şi să-l vindece de bolile sale spirituale. [...] Dacă El foloseşte adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este prin natura ei un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puţin evidentă care-I afectează sufletul şi faţă de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent sau cel puţin s-ar fi arătat mai puţin sensibil. Bolile pot fi, pe de o parte, frâna care-l păzeşte pe om de a mai păcătui în continuare.

Pe de altă parte, bolile şi suferinţele ce le însoţesc constituie în parte crucea mântuirii noastre, trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevoinţei prin care trebuie să trecem pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (conform Fapte 14, 22). Răbdarea necazurilor devine astfel o scară către cer, o expresie a nevoinţei noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieţii creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lumeşti limitate). Prin rugăciune omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, şi tot prin rugăciune o şi întreţine. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu. Însă rugăciunea în comun a dreptmăritorilor creştini este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sămânţa şi rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfinţit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni şi cea dintre oameni şi Dumnezeu. Preotul are şi această harismă şi misiune în Biserică. De aceea, prin prezenţa şi prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin. „Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului, iată, noi fericim pe cei care au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult milostiv este Domnul şi îndurător. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată. Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui" (Iacov 5, 10-15). Înainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra bolnavului „ex operae operato" (automat, magic, ca şi cum cuvintele rugăciunii rostite de preot ar declanşa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel care vindecă; Dumnezeu ascultă rugăciunea preotului şi alege pe cine să vindece, când şi cum. De aceea, este necesară o colaborare iubitoare între preot şi credincios, precum şi între ei şi Dumnezeu prin virtute. Când această unire iubitoare în Hristos există şi vindecarea bolii este spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună revărsând mila Sa. Abia atunci se împlineşte cuvântul Mântuitorului: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 19-20) Unde nu există iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (din partea „vindecătorului") şi disperarea necredinţei (din partea bolnavului), este limpede că Hristos nu este de faţă, este limpede că acea terapie nu este de la Dumnezeu. Privegherea (trezvia, atenţia) şi faptele bune sunt alte două condiţii ale vindecării depline în Biserică. Războiul nevăzut pe care îl duce vrăjmaşul diavol împotriva tuturor oamenilor nu este aşa de uşor pe cât ar crede majoritatea; de aceea, Mântuitorul ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios" (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (I Petru 5,8). Este un război continuu; este o luptă neîncetată la nivelul gândurilor şi senzaţiilor. Diavolul este expert şi îmbătrânit în viclenie şi nu se dă bătut după ce este respins; ba încă îşi pregăteşte alte şi alte metode (semne mari şi chiar minuni, uneori), „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24, 24). Paza minţii şi a sufletului n-o putem însă dobândi niciodată singuri. Ea vine prin harul lui Dumnezeu şi cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune neîntreruptă, unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi celelalte rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului - încă de când i se strecoară precum un şarpe printre propriile gânduri - şi poate să îl respingă repede.

Priveghind cu mintea, omul poate sesiza imediat în „doctrina terapeutică" o minciună flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului creştin sau o mascată abatere eretică plină de otravă pentru suflet. Toţi trebuie să priveghem rugându-ne; toţi trebuie să fim atenţi la vicleşugurile vrăjmaşului ucigaş de oameni, căci pierzându-ne o clipă atenţia ne putem pierde chiar mântuirea. „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii" (IICorinteni 11, 14). Privegherea şi faptele bune ne dau o experienţă prin care putem cerne (în sita dreptei credinţe) şi discerne faptele şi intenţiile altora. Pentru că mulţi, deşi fac fapte aparent bune, chiar minuni, sunt străini de Duhul bunătăţii, smereniei şi iubirii dumnezeieşti, însuşi Domnul Hristos ne-a atenţionat: „după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea»" (Matei 7, 20-23). Să luăm aminte! De cele mai multe ori, terapia este un proces îndelungat. Boala unui om poate fi şi o ocazie pentru cei din jur de a se mobiliza pentru a-l ajuta, pentru a-l îngriji pe cel bolnav, o ocazie rânduită de Dumnezeu în preştiinţa Sa atotcuprinzătoare pentru a întări solidaritatea şi comuniunea între oameni. Rude certate între ele şi înstrăinate multă vreme, prieteni care n-au mai comunicat între ei, deodată sunt chemaţi de Dumnezeu prin această ocazie la împăcare, la apropiere, la depăşirea patimilor, a intereselor şi a dezbinărilor care le-au întunecat viaţa şi relaţia lor cu ceilalţi. Enumerăm, pe scurt, câteva căi duhovniceşti de vindecare şi a bolilor trupului: rugăciunea personală, rugăciunea celorlalţi, ajutorul şi rugăciunea sfinţilor, semnul Sfintei Cruci, folosirea apei sfinţite, exorcismul şi Sfintele Taine (Botezul, Mărturisirea, Sfânta Euharistie şi Maslul). Pentru că în legătură cu acestea din urmă există multe înţelegeri greşite şi practici necanonice, ar trebui să facem câteva precizări pentru lămurirea lor.

Înşelăciunea demonică

Ca o cauză şi ca o consecinţă clară a decăderii morale şi spirituale a „omului modern", închis în propria suficienţă, care nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societăţii secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist poate ajunge treptat să fie posedat de duhul diavolului şi, uneori, chiar fără să-şi dea seama. Ucenicii (şi proorocii) diavolului sunt deci, oamenii care-l urmează pe diavol în viaţa lor, copiind de la începătorul răutăţii şi al hulei, mândria şi închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteşte tot mai mult şi îmbolnăvindu-i şi pe alţii. Or, neopăgânismul şi egolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără smerenia creştină şi fără harul lui Dumnezeu. Iată cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre: „în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tagăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia!" (II Timotei 3,1-5). Supus la un flux divers de informaţii, omul contemporan nu mai ştie să discearnă binele de rău, adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, deseori realităţile şi valorile fiindu-i prezentate în mod amestecat şi chiar răsturnat. Astfel, în această confuzie informaţională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimând omului în suflet o pecete pătimaşă care îi afectează serios viaţa întreagă. Aşa că omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu şi-şi face dumnezei după chipul lui. Azi, religia şi morala creştină sunt tot mai mult exilate într-o periferie a existenţei şi sunt chiar înlocuite cu noi „căi spirituale", de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice şi să răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, aşa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea - Hristos) în labirintul de „spiritisme" ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ascetică, dogmatică şi mistică, pe linia Sfinţilor Părinţi, pentru a scăpa din plasa „religiei viitorului". „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţa, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei care au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune." (l Timotei 4,1-5)

Toate formele de „medicină complementară" aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului creştin trăit şi mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenţa sufletului, reîncarnarea şi predestinaţia lui astrală, energetismul reducţionist dualist (yin-yang) necunoscut şi nerecunoscut de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun onest om de ştiinţă, alienarea conştiinţei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului şi a libertăţii lui, impersonalizarea harului divin şi chiar a lui Dumnezeu sau personificarea şi însufleţirea materiei, promovarea „iluminaţilor" păgâni s.a. Sunt unii „terapeuţi" care apelează şi la remedii naturale (acceptate de Biserică) şi la întortocheate explicaţii ştiinţifice; dar, ceea ce este foarte grav, introduc şi răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice şi magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creştine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practice eterodoxe. Promotorii unor asemenea „sacroterapii" sunt certaţi cu învăţătura şi legea bisericească, nefiind sub ascultarea nici unui episcop al Bisericii şi prezentând, în multe puncte esenţiale ale doctrinei, grave confuzii şi erezii dogmatice, iar în viaţa lor duhovnicească având serioase rătăciri morale şi mistice (unele determinate chiar problemele lor psihopatologice). În general, aceşti impostori se declară profund religioşi, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiţi, de la care fură câte o binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine" (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creştini, tipărind cărţi ortodoxe (cu note şi interpretări personale clar eterodoxe) şi instalându-se în biserici pe lângă sfintele moaşte, arătând celorlalţi că sunt preocupaţi de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr-un cuptor ... Foarte mulţi vindecători au primit învestirea cu aceste puteri de vindecare (atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri", de păsări, de lumini colorate sau de flăcări etc. Aceştia ascultă numai de ce le zice „duhul" prin vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de Ierarhia sacramentală a Bisericii.

Chiar şi unii monahi şi clerici pot cădea în această înşelare demonică, inventând teorii şi practici noi, neortodoxe, promovându-le printre adepţi şi creând dezbinare între creştini. Faptul că ies din Tradiţia şi cuminţenia Ortodoxiei, din buna rânduială şi ascultare ierahică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca falşi prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al unităţii şi al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile întunericului, care nu suportă pocăinţa (smerenia) şi ascultarea în Hristos. „Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte vicleni cele viitoare şi ni le vestesc mai dinainte. Împlinindu-se vedeniile ne minunăm şi ne înălţăm cu gândul ca şi cum am avea darul preştiinţei. În cei ce ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori prooroc. Iar faţă de cei ce-l dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele dinlăuntrul aerului acesta şi cunoscând pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri celor mai uşurei la minte. Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte. Ei se prefac adeseori în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe aceia venind la noi, în visuri. Iar când ne deşteptăm, ne scufundă în mândrie şi în bucurie. Dar acesta să-ţi fie semnul înşelăciunii, căci îngerii ne arată osânde, judecăţi şi despărţiri. Iar o dată treziţi ne fac să tremurăm şi să ne întristăm. Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e înţelept." În rai, vrăjmaşul diavol întâi a ameţit-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-I cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginaţia (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut şi face victime printre oameni mereu. Şi toţi proorocii diavolului, adică oamenii care-i slujesc lui cu acelaşi scop ca şi el (înşelarea şi pierzarea oamenilor), folosesc aceleaşi metode.

Hipnotizarea clientului rezidă într-un „joc de scenă" şi are ca scop adormirea (sau ameţirea) minţii, folosind anumite mişcări, gesturi, cuvinte impresionante (unele sunt invocări satanice clare) şi muzică, îndreptând atenţia omului dinspre realitate către o lume virtuală, falsă şi inducându-i o stare de somn al raţiunii, stare receptivă influenţelor demonice (de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate într-un anumit fel, folosesc cărţi de joc ca să atragă omul cu mintea într-un univers ireal de gânduri; ocultiştii cu iz asiatic ameţesc omul cu termeni în sanscrită ca să-i devieze atenţia şi să-i inoculeze ideea că ei sunt „superiorii" de care trebuie să asculţi). Cu alte cuvinte, hipnoza este una din metodele de „spălare şi întunecare a minţii" şi de pregătire a ei pentru implantul sugestiilor şi duhurilor demonice. „Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui." Nedespărţită de hipnoză este sugestionarea victimei, care înseamnă inducerea de idei prin cuvinte şi gesturi „atrăgătoare", idei care se înfig în mintea omului, unde pot rămâne foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu conştiinţa adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconştientului) preia uşor aceste sugestii din afară şi le păstrează în sine alimentându-le. Ele devin autosugestii, ajung obsesii, generându-i angoase, chiar psihoze. Diavolul îşi dă tot concursul ca omul să-şi amintească ce i-a zis „proorocul mincinos", aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat. Din această pricină, „de ce ţi-e frică nu scapi". Astfel, în imaginaţia (pe care Sfinţii Părinţi au numit-o puntea dracilor) mult decăzută sub povara patimilor şi a educaţiei imorale a omului de astăzi, sub ameţeala hipnozei şi a sugestiei repetate, diavolul prin „vindecător" inoculează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realităţi şi-l ispiteşte pe om să o accepte ca adevărată. Imaginaţia pervertită prin păcate păstrează, apoi amplifică sugestiile şi inducţiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută a adevărului creştin, amestecând valorile autentice ale dreptei credinţe creştine cu alte „valori" anticreştine, în gândirea omului pătimaş apare ideea că „toate sunt relative şi subiective", deci n-ar mai fi nimic absolut şi obiectiv; astfel, percepţia Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice, iar binele şi răul îşi pierd consistenţa absolută şi ontologic-personală, sunt răsturnate şi amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să nu se angajeze în lupta contra lui şi să creadă că „cel rău" este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Mulţi oameni, chiar printre creştinii ortodocşi, au această idee şi, datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepţia lor, cad foarte uşor în mrejele satanei. Performanţele impostorilor stau deci nu atât în măiestria lor, cât în ignoranţa şi în credulitatea victimelor. După „reuşita" unei şedinţe de terapie (de fapt, de orice „consiliere") ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte impostorul rămâne în înşelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade şi ea în înşelare, iar în al treilea rând, mulţi alţii, văzând „reuşita", sunt atraşi să încerce şi ei metoda ocultistă. Aceasta este şi voia diavolului, ca să fie înşelaţi cât mai mulţi oameni. „Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre rău tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi" (IITimotei 3, 3). De aceea, pe aceşti prooroci mincinoşi diavolul îi ajută din plin, mimând deseori vindecări şi intervenind chiar la nivel fizic cu „semne şi minuni", cu senzaţii şi năluciri, forţând libertatea omului pentru a-i accepta şi a-i recunoaşte că ar fi de la Dumnezeu. În „terapiile complementare", unii pot proba o reală îmbunătăţire a stării lor de boală datorită remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (şi nicidecum paselor demonoenergetice), deşi diavolul, care le-a inspirat, intervine nevăzut şi el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzaţiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat boala). Diavolul ştie să nălucească arătări şi senzaţii, dar nu poate restaura firea bolnavă a omului pacătos. Căci cum l-ar vindeca el pe om, pe care-l urăşte de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din Rai dorindu-i moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele, ca să îl înşele încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar şi fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat şi sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire şi în mândrie (tot mai mare), neglijânduşi pe mai departe datoriile de creştin, iar diavolul îl duce pe toate „căile", numai pe calea pocăinţei nu. După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din imaginaţia omului, boala şi durerea revenind în toată amploarea. Abia ajunşi aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferinţă spre pocăinţă şi spre Biserică); însă, alţii cad în necredinţă şi deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenţie!) şi rămânând chiar cu sechele psihopatologice, uneori pentru toată viaţa. Alteori, când boala este cauzată de prezenţa unui duh necurat, în timpul şedinţei paramedicale, cu viclenia sa caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, înşelând iarăşi atât pe vindecător, cât şi pe pacient.

Căci „dracii se depărtează şi ne părăsesc pe noi de bunăvoie, făcând să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră". Aşadar, în locul unor patimi minore, diavolii fac să se instaleze o patimă dominantă mult mai păguboasă, mândria şi închipuirea de sine. Totuşi Dumnezeu îngăduie omului aceste ispitiri, întrucât îi protejează libertatea şi îi respectă voia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi" (Deuteronom 30, 19). Omul este zidit de Dumnezeul Cel personal şi iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia şi cu ştirea lui Dumnezeu, Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră, şi deci vindecarea noastră se face tot cu voia şi cu ştirea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu este o iluzie, o minciună, o falsă vindecare. De aceea, trebuie conştientizată în primul rând, relaţia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Unicul Doctor şi Tămăduitor, şi de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare. Este clar că hipnoza de acest fel este un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a efectuat o şedinţă de hipnoză, a intrat în transă şi a început să vorbească în engleză (deşi el nu o cunoştea), zicând că: „într-o viaţă anterioară am trăit în Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinţii mei erau Z, fraţii mei erau T, locuiam într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare..." şi alte detalii de viaţă adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. Întrucât Ortodoxia mărturiseşte că reîncarnarea este o erezie neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care intervin în experienţele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos. Înseamnă deci că diavolul (sau mai mulţi diavoli), care l-a(u) ispitit pe Y în viaţa lui, în şedinţa de hipnoză l- a(u) luat în posesie pe A şi a(u) grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să înşele pe oameni, „mărturisind" despre reîncarnare. O femeie vrăjitoare a fost arestată de poliţie pe motivul înşelăciunii (cazul a fost dat şi la TVR 1). Întrebată cum a reuşit să păcălească atâţia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: „Păi dacă e proşti şi crede ce le zic !" Fără alte comentarii. Aceşti escroci la drumul mare, departe de a fi îngăduiţi în viaţa comunităţii, trebuie demascaţi înainte de a-şi face faimă şi bani pe seama înşelării credulilor. Ei trebuie sancţionaţi nu numai prin mustrarea Bisericii, ci şi prin mijloacele de care statul dispune. Iată ce prescrie Articolul 215 din Codul Penal al României: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea unei fapte mincinoase ca adevărată sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani." Totuşi noi ne punem întrebarea: de ce oamenii sunt atât de uşor de păcălit? Şi ne răspundem singuri: pentru că mulţi nu-L mai caută pe Dumnezeu - Dătătorul înţelepciunii, şi se complac în superficialitatea păcatelor. Au pierdut trezvia înţelepciunii, simţul şi educaţia comuniunii creştine şi nu mai trăiesc deplin Adevărul şi Viaţa Bisericii, nu mai percep corect înţelesurile dreptei credinţe şi îi tăgăduiesc puterea. Mulţi creştini ortodocşi nu mai trăiesc creştineşte, nu mai cunosc adevărurile dogmatice şi rânduielile practice ale credinţei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau păgânii închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm şi noi: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?" (Luca 18, 8).

Sfinţenie sau şarlatanie?

Între sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi impostorii, exista trei deosebiri radicale:

a) Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi statornice ale unei vieţi întregi, pe când faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de exhibiţii bine puse în scenă.

b) Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile sufleteşti şi trupeşti, mai ales de mândrie şi slavă deşartă. Falsa sfinţenie, însă caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia şi iubirea pentru a-şi atrage admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, pentru că are alte bucurii şi nu are nevoie de hrana laudelor omeneşti. Peste tot el caută să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, şi, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.

c) Sfinţenia adevărată este semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos în om şi prin om, de aceea întreaga viaţă şi gândire a unui sfânt este o iradiere senină a Evangheliei şi a învierii lui Hristos. În schimb, şarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot felul de obscurităţi atât în învăţătura, cât şi în viaţa lor morală.

Sursa: http://luptapentruortodoxie.blogspot.ro/2011/03/despre-boli-si-vindecare-doar-prin.html