Dreptul la Sanatate. Medicina si Spiritualitate. Vasile Astarastoae - Parintele Calistrat

Propovăduirea învăţăturii dumnezeieşti este adevărata doctorie a sufletului

Vă laud, iubiţilor, pentru râvna cu care aţi venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteţi doritori de vindecarea sufletelor voastre.

Într-adevăr, Biserica este un aşezământ vrednic de mirare şi iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un aşezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un aşezământ de vindecare pentru duh, şi nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate şi răni este învăţătura cea dumnezeiască.

Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliştilor şi Apostolilor. De aceea, doctoria aceasta este trainică, nu-şi pierde puterea prin lungimea timpului şi nu se biruieşte de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea.

Leacurile doctorilor pământeşti, dimpotrivă, suferă de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele îşi pierd puterea şi slăbesc, ca nişte trupuri rămase fără viaţă. Adeseori, ele şi pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii omeneşti. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria sa putere şi tărie.

Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învăţăturii celei dumnezeieşti în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoşit nenumăraţi oameni, şi încă şi acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoare nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Şi pentru această doctorie nu aveţi trebuinţă a cheltui bani, ci oricine o doreşte sincer şi o caută serios, poate să o ia întreagă.

De aceea, pot dobândi această doctorie săracii, ca şi bogaţii; căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, şi acesta din urmă, adeseori, trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, dar aici, trebuie numai să creadă în ea şi să arate râvnă pentru dânsa. Şi cine înfăţişează amândouă aceste lucruri are cel mai mare folos de la această doctorie, care se primeşte numai cu astfel de preţ şi cu astfel de plată.

Săracul şi bogatul pot, aşadar, să tragă din această doctorie acelaşi folos; ba încă, adeseori, săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta, şi pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat şi împleticit în multe griji, adeseori este mândru şi îngâmfat, adeseori trăieşte în lenevire şi uşurătate a minţii şi nu primeşte nici cu grijă, nici cu râvnă acea doctorie care este ascultarea cuvântului dumnezeiesc.

Dimpotrivă, săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare şi de uşurinţa minţii, îşi întrebuinţează tot timpul său la lucrarea cu mâinile şi la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta, sufletul lui dobândeşte multă înţelepciune, se face mai băgător de seamă şi mai tare, şi cu mai mare râvnă asculta cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, fiindcă săracul dă un preţ mai mare pentru această doctorie, de aceea şi trage din ea un folos mai mare.

Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaţilor îndeobşte, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăţia este un rău, ci reaua întrebuinţare a ei este de la cel rău. De asemenea, şi sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuinţarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu a fost pedepsit pentru că era bogat, ci pentru că a fost crud şi nemilostiv; şi Lazăr cel sărac, din sânul lui Avraam, nu a fost lăudat pentru că era sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulţumitor.

Sunt lucruri – luaţi aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotinţele cele mincinoase şi, îndeobşte, vă va învăţa să daţi o hotărâre dreaptă -, sunt aşadar, zic eu, lucruri, care sunt bune după firea lor, şi iarăşi altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci ţin un loc de mijloc.

De pildă, cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este chiar în sine ceva rău; fapta bună este un bine, răutatea este un rău. Însă bogăţia şi sărăcia nu sunt în sine nici bine, nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni care sunt părtaşi de ele. Întrebuinţezi bogăţia ta la fapte de binefacere, atunci ea îţi va fi motiv de multe bunătăţi; iar dacă o întrebuinţezi la silnicii, la câştig nedrept, la răutate împotriva altora, atunci tu întorci întrebuinţarea ei împotriva celei dinainte, adică la rău. Însă nu bogăţia este vinovată aici, ci cel care o întrebuinţează rău, spre nedreptăţi.

Tot aşa se întâmplă şi cu sărăcia. Când tu o porţi cu răbdare de suflet şi, pe lângă aceasta, mulţumeşti Domnului, atunci ea îţi va fi motiv şi prilej pentru cununile cele cereşti.

Dacă, dimpotrivă, pentru sărăcia ta huleşti pe Plăsmuitorul tău şi te tânguieşti asupra proniei dumnezeieşti, atunci ea te duce la rău. Însă precum mai înainte, nu bogăţia era vinovată pentru nedreptate, aşa şi aici, nu putem învinovăţi sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra celui care n-a voit să sufere sărăcia cuminte.

Lauda şi ocara stau aici cu totul în mâna voinţei şi alegerii noastre. Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept. Pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său.

Aşadar, nici bogăţia să nu o învinovăţim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe cei care fac o rea întrebuinţare din una sau din alta; căci bogăţia şi sărăcia, singure, sunt lucruri de mijloc.

Dar să ne întoarcem de unde am pornit, că atât bogatul cât şi săracul, în acelaşi chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă şi mai sârguincios în întrebuinţarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuinţare.

Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar şi stă la îndemână, atât săracului cât şi bogatului. însă ea are mai departe şi o altă însuşire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Şi care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoşire.

Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.

Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea.

Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.

Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa.

De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice: „Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? în acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin.

din “Predici la duminici şi sărbători”

Sfântul Ioan Gură de Aur

 



Anxietatea

Anxietatea este o urmare firească a necredinţei în puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Tot mai mulţi oameni suferă de tulburări de tip anxios: anxietate generalizată, fobie socială, fobii specifice, atacuri de panică, tulburare obsesiv-compulsivă şi stres post-traumatic.

Cel cuprins de anxietate simte o stare de nelinişte şi o frică accentuată, însă fără un obiect concret imediat. Teama acută de un insucces real sau de un pericol imaginar ajunge să îl afecteze pe cel în cauză cu mult timp mai înainte de a se întâmpla cu adevărat ceva. Canalizarea de prea multe resurse în ferirea de un pericol potenţial nu face însă decât să epuizeze trupul şi să îmbolnăvească şi mai mult sufletul.

Anxietatea poate fi caracterizată, pe scurt, printr-o frică dusă la extrem şi prin deznădejde. Lipsit de credinţa în purtarea de grija a lui Dumnezeu, omul contemporan are şanse minime să nu ajungă victima anxietăţii, mai ales în contextul actual, când locurile de muncă, conflictele familiale, violenţele sociale şi problemele de sănătate ridică temeri din ce în ce mai insistente.

Când credinţa în Dumnezeu şi dragostea dintre oameni se împuţinează tot mai mult, urmările nu pot fi altele decât cele prezente: neodihna, neîncrederea, teama, frica, depresia, boala etc. Aceste urmări fireşti ale patimilor scad în momentul în care creşte credinţa în Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Cel credincios trăieşte ziua prezentă mai mult decât pe cea de mâine, de care se îngrijeşte mai mult Dumnezeu. Grijile epuizante şi frica pentru anumite lucruri care s-ar putea întâmpla nu mai au putere asupra celui credincios, care munceşte şi face tot ce ţine de el, lăsând în grija lui Dumnezeu celelalte lucruri.

Uneori, îngrijorarea este bună, căci şi ea ne poate feri de indiferenţă, de ignoranţă şi de lene, ba chiar şi de mândrie. Anxietatea este însă cu mult peste starea de îngrijorare, manifestându-se ca o teroare continuuă, că ceva o să se întâmple, mai presus de puterea noastră de a controla lucrurile. Dar, pentru că putem schimba foarte puţin din lucrurile care nu ţin de noi, este absurd să alocăm atâta energie în această îngrijorare epuizantă şi lipsită de urmări pozitive, în loc să o folosim spre lucruri cu adevărat importante.

Când un om ajunge locaş al anxietăţii, el însuşi devine izvor de anxietate, pentru cei din jurul său, care, fie vor ajunge asemenea lui, fie îl vor ocoli. Anxioşii vor "propovădui" tuturor celor din jurul lor că lumea este atât de periculoasă, încât ne aflăm într-un pericol continuu, atât în casă, cât şi pe stradă şi la serviciu. Drept urmare, trebuie să fii atent încontinuu la pericolele din jurul tău, ba chiar să le urmăreşti şi să le intuieşti. Această "atenţie" va genera teamă şi frică, găsind pericole şi acolo unde nu sunt, îmbolnăvind sufletul şi secătuind puterile trupului.

Este adevărat că în lume există nenumarate pericole, însă nici unul dintre ele nu se petrece la întâmplare, ci fiecare este încadrat într-un plan personal de mântuire. Dumnezeu cunoaşte mai dinainte toate necazurile şi ştie că cei care le întâmpină pot trece prin-peste ele, ba încă şi să scoată un folos din ele. Cu toate acestea, multe dintre temerile obsesive ale celor afectaţi de anxietate nu se vor întampla niciodată. Chiar şi aşa, ei nu îşi pot reveni din acea stare de nelinişte permanentă, care le întunecă ochiul sufletului.

Necrezând în existenţa, puterea, iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mulţi dintre cei afectaţi de anxietate au ajuns dependenţi de medicamente. Este dureros când omul renunţă la o cale de vindecare atât de uşoară, alegând una cu mult mai grea, ba încă şi cu efecte adverse.

În perioada Postului Mare, creştinii cântă: "Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu." Ale lui Dumnezeu sunt toate, deci, atâta timp cât Îl avem pe Dumnezeu, ce ne va mai lipsi? Putere are Dumnezeu să ţină toate, El nefiind constrâns de nici o regulă fizică lumească, deci, de ce ne vom mai teme? Atât doar, să Îl avem cu adevărat pe Dumnezeu în inimile şi în viaţa noastră.

"Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcaminte de ce va îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului, cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatal vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei" (Matei 6, 25-34).

Teodor Danalache

Nevoia universală de terapie şi răspunsul Bisericii

Sensul primar al cuvântului grecesc „terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“, ulterior el va dobândi şi sensul de „tămăduire“ sau „vindecare“.

O caracteristică specifică lumii de azi este căutarea unei forme eficiente şi cuprinzătoare de psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului. Peste tot, oamenii sunt invadaţi de probleme care pot evolua în boli de natură „psihică“. Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice datorate unor factori diverşi, specifici comunităţilor umane aglomerate, fie încercări susţinute de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară, fantastică.

O altă cauză majoră a bolilor pare să fie, cel puţin în viziunea lui Victor Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieţii, care se manifestă sub forma unui aşa-numit vid existenţial.

În scurte cuvinte, soluţionarea propusă de şcolile laice de psihoterapie se poate reduce, în genere, la încercarea scoaterii individului din criză şi a „reechilibrării“ sale psihice. Nu este locul aici să analizăm valoarea, veridicitatea şi eficienţa acestor forme de terapie, deşi un asemenea demers clarificator pare a fi destul de necesar şi aşteptat, ci să constatăm prezenţa lor masivă deja, chiar şi în spaţiul românesc. Din această cauză, cel puţin, considerăm că mesajul acestora nu mai poate fi trecut cu vederea.

De partea cealaltă, Biserica, al cărei mesaj fundamental este chemarea universală spre dobândirea veşnicei împărăţii a cerurilor împreună cu Mântuitorul Hristos, a avut dintotdeauna o grijă atentă pentru soluţionarea problemelor existenţiale ale oamenilor. Ca o adaptare firească la conceptele culturii contemporane, a apărut, nu de multă vreme, şi termenul de „psihoterapie ortodoxă“, ca o provocare adresată tuturor, inclusiv psihoterapiilor din afara Bisericii, dar şi ca o ieşire venită în întâmpinarea oamenilor care trăiesc, totuşi, într-un anume mediu, pliat pe coordonate culturale specifice modernităţii şi post-modernităţii, esenţial diferite de cele de acum câteva sute de ani, de pildă.

Însă, ce se înţelege prin acest concept oarecum nou în spaţiul bisericesc? Departe de a fi o inovaţie sau o formă de secularizare a fondului credinţei creştine, psihoterapia ortodoxă nu este nimic altceva decât acelaşi crez al Bisericii lui Hristos prezentat, dar mai ales practicat după un principiu foarte concret, şi anume: promovarea artei vindecării sufletului prin mijlocirea învăţăturii Sfinţilor Părinţi (atât cei vechi, cât şi cei mai noi). Este adevărat că acest curent nu apare doar ca o desfăşurare dinamică a Tradiţiei, ci şi pe fondul unei reale nevoi de terapie în interiorul comunităţii.

Psihoterapia ortodoxă îşi propune să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu un Dumnezeu viu.

În momentul de faţă putem afirma că asistăm la dezvoltarea unui adevărat gen literar dedicat psihoterapiei ortodoxe. Unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi reprezentanţi ai acestui gen literar este mitropolitul grec al Navpaktos-ului, Hierotheos Vlachos, autorul multor lucrări dedicate psihoterapiei ortodoxe, între care cea prezentă, intitulată Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă.

Lucrarea este structurată în două părţi: în prima parte este prezentată logoterapia lui V. Frankl, iar în partea a doua este dezvoltată o interesantă sinteză a psihoterapiei ortodoxe, pe care autorul o pune oarecum în paralel cu logoterapia.

Cu toate acestea, trebuie reţinut dintru început faptul că în această carte nu se fac echivalări de nici un fel între cele două realităţi, care pornesc în demersul terapeutic de la premise diferite: psihoterapia ortodoxă este teocentrică, în timp ce logoterapia este antropocentrică. În demonstraţia sa, mitropolitul Hierotheos porneşte de la faptul binecunoscut celor familiarizaţi cu învăţătura Bisericii că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii precum: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului şi, de asemenea, de la convingerea că Ortodoxia este în esenţă o metodă terapeutică şi o educaţie terapeutică.

Sensul cuvântului grecesc ,,terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“

Trebuie menţionat aici că sensul primar al cuvântului grecesc „terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“, ulterior el va dobândi şi sensul de „tămăduire“ sau „vindecare“. Biserica mărturiseşte că este de ajuns o credinţă puternică în Iisus Hristos ca omul să treacă peste orice impas, peste orice problemă, oricât de dură ar fi aceasta. Exemple arhetipale în acest sens sunt tămăduirile Mântuitorului menţionate în Evanghelie, pentru care El cerea bolnavilor doar o credinţă neclintită în Fiul lui Dumnezeu. Dacă necredinţa ne poate prăbuşi în cea mai neagră deznădejde, credinţa - remarcă Sfântul Isaac Sirul - este în stare să-l ridice pe om deasupra oricărei neputinţe şi să-l ajute să depăşească chiar limitele firii: „Îndoiala din inimă bagă groaza în suflet, iar credinţa poate întări voinţa, chiar dacă ni s-ar tăia un mădular“.

Din acest motiv, psihoterapia ortodoxă prevede abia în al doilea rând o serie de rânduieli pe care credinciosul să le aibă în vedere în ceea ce priveşte dobândirea sănătăţii sufletului, precum şi a unor relaţii iubitoare cu semenii în interiorul comunităţii. Aşadar, praxis-ul (nevoinţa), care poate găsi echivalenţe formale şi în alte tradiţii sau şcoli terapeutice, urmează numai după mărturisirea exactă a credinţei în Dumnezeul treimic al Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, practicile terapeutice sunt cuprinse în dezvoltarea inspirată a sfaturilor pe care Părinţii le dau pentru înfrângerea patimilor egoiste şi dobândirea virtuţilor, de regulă sub îndrumarea unui duhovnic.

Din perspectiva spiritualităţii ortodoxe, remarcă Hierotheos Vlachos, terapia presupune o legătură cu Dumnezeu, mijlocită de energiile Sale necreate. Vindecarea sufletului nu poate avea loc decât în atmosfera Duhului Sfânt: „De aceea şi terapia sufletului este în realitate dobândirea şi în acelaşi timp rodul Sfântului Duh“. Putem remarca, aşadar, că scopul, dar şi finalitatea psihoterapiei ortodoxe este realizarea unei continue relaţii cu Dumnezeu, iar persistenţa sufletului în această relaţie înseamnă persistenţa în starea lui firească de sănătate. În consecinţă, se poate înţelege că „finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al Tradiţiei înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat“.

Şcoala logoterapiei, aşa cum am amintit mai sus, este prezentată de mitropolitul Navpaktos-ului în prima parte a cărţii de faţă. Din multitudinea de curente terapeutice pe care autorul le-a cercetat, logoterapia reprezintă o alegere motivată calitativ. Hierotheos Vlachos a observat în logoterapie o formă terapeutică care, prin unele caracteristici specifice, s-ar apropia într-o anumită măsură de viziunea teologică şi duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Esenţa logoterapiei constă în încercarea de a găsi un sens real al vieţii, care totodată este unic şi personal, specific fiecărui individ în parte.

Poate că aportul cel mai important al logoterapiei, în calitate de ştiinţă terapeutică, este afirmarea necesităţii unui suprasens în viaţa omului. Această teză provine cu siguranţă din observarea caracterului limitat al lumii şi al tuturor sensurilor care se leagă de ea. Dar această finitudine a sensurilor lumii intră în contradicţie cu dorinţa omului de a poseda „ceva“ nelimitat sau setea de a se împărtăşi de o realitate inepuizabilă, fără sfârşit.

În final, intuim în structurarea pe care Hierotheos Vlachos a ales-o pentru cartea sa, plasând psihoterapia ortodoxă după prezentarea logoterapiei lui Frankl, o sugestie legată de identitatea suprasensului. Fără să nege efortul logoterapiei în găsirea unui sens vieţii, mitropolitul grec subliniază faptul că „tocmai teologia ortodoxă oferă cel mai mare sens, care este îndumnezeirea, comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Din această perspectivă, se vede marea valoare şi semnificaţie a tradiţiei neptice, a aşa-numitei psihoterapii ortodoxe în epoca contemporană“. (Nicuşor Deciu)

Sursa: http://www.doxologia.ro/