Dipsihia, este boala sufletească (literal - ,,suflet îndoit”) care-i macină pe cei care, având o credinţă şovăielnică, una gândesc, şi alta fac, sunt nestatornici şi au inima împărţită între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea lumii, pentru că nu s-au predat pe dată şi cu totul lui Hristos.
Dipsihia nu este o boală a omului căzut, în general, ci o boală a omului credincios, dar a cărui credinţă este slabă, nedesăvârşită. Altfel spus, ea este manifestarea a ceea ce Sf. Isaac Sirul numeşte ,,credinţă bolnavă”.
Dipsihia, spun Sfinţii Părinţi:
- este rea şi fără minte
- îl face pe om nesăbuit
- din pricina ei omul face fapte rele fără să-şi dea seama
- nu reuşeşte să facă ceea ce-şi propune
- îl duce la părăsirea căii adevărului
- îi slăbeşte duhul şi-l face neputincios
- îl face pe om leneş şi lipsit de grija cea mântuitoare
- îl împiedică să se împărtăşească de slava Dumnezeirii
- îl ţine între viaţă şi moarte, lipsindu-l de plinătatea vieţii
- este legată îndeosebi de chenodoxie (slava deşartă)
- este sora tristeţii
- îl împiedică pe om să lupte aşa cum se cuvine pentru Dumnezeu
- face ca soarta omului să fie cu totul nenorocită
Date fiind aceste caracteristici ale dipsihiei, apare ca ispititoare apropierea ei de schizofrenie; dar în afara unei oarecare înrudiri etimologice - însemnând literal ,,suflet îndoit”, iar schizofrenia, ,,minte scindată” – putem vorbi în ambele cazuri de o ,,personalitate scindată”.
Tămăduirea sufletului de această boală nu se poate face decât printr-o credinţă puternică, adâncă, deplină şi desăvârşită.
Jean Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale
