Psihoterapia ortodoxă, calea vindecării sufletului

Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos şi sălaş al Duhului Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială divino-umană al cărei scop să nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui sau la exercitarea unei anumite terapii parţiale, ci să ţintească în principal, printr-o orientare hristologică a acestei lucrări, salvarea sufletului. Această importantă misiune considerăm că o poate dezvolta cu succes psihoterapia ortodoxă, realitate constitutivă a Bisericii, asupra căreia vom încerca să atragem atenţia în cele ce urmează.

” Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu alte cuvinte terapeutic.”

Este bine cunoscut faptul că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii ca: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului (de unde de altfel îşi extrage seva etimologică şi conceptul modern de “psihoterapie”). Însă, cu toate că termenul de psihoterapie este întâlnit şi în spaţiul ştiinţelor umaniste, semnificaţia conceptului de psihoterapie ortodoxă este esenţial diferită de tehnicile care, conform diverselor teorii psihologice, îşi propun o investigaţie analitică a sufletului şi, de aici, găsirea unor soluţii omeneşti de echilibrare psihică. Psihoterapia ortodoxă însă îşi propune prin excelenţă să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, să I se închine Lui în duh şi în adevăr; să-l orienteze pe om spre Cel ce are puterea reală de a tămădui, spre “Cel ce vindecă toate bolile tale” (Ps. 102, 3), adică spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pornind de la acest principiu, psihoterapia ortodoxă prevede apoi o serie de rânduieli ascetice, precum şi relaţii iubitoare frăţeşti cu semenii (comunitatea creştină), lucruri menite să conducă persoana omenească spre o deplină sănătate sufletească.

Debutul psihoterapiei ortodoxe

Fără îndoială, un rol important în promovarea conceptului contemporan de psihoterapie ortodoxă îl are mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, care a reuşit să structureze învăţătura Sfinţilor Părinţi din perspectiva unui proces terapeutic, fără să se abată nici de la duhul, nici de la litera acestora.

Elaborarea unui sistem de psihoterapie ortodoxă în spaţiul terapeutic românesc se impune ca o necesară şi aşteptată completare, din perspectivă religioasă, la tehnicile deja existente în acest moment. Această psihoterapie, sau mai exact antropoterapie deoarece ea urmăreşte terapia omului înţeles ca o unitate psihosomatică, este o formă terapeutică dintre cele mai cuprinzătoare şi mai complexe, care ţinteşte delicata antrenare a omului într-o relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. Psihoterapia ortodoxă este o artă al cărei scop constă în restaurarea omului şi redobândirea stării iniţiale de sănătate, lucruri care dintr-o anumită perspectivă sunt sinonime cu mântuirea.

Psihoterapia ortodoxă porneşte de la premisa că principala boală a omului contemporan, din care derivă şi toate celelalte, este absenţa lui Dumnezeu din viaţa sa, de aceea prioritatea capitală a acestuia este regăsirea relaţiei interpersonale cu Dumnezeu.

Este evident că, cel puţin în interiorul spaţiului nostru cultural, această psihoterapie este cea mai compatibilă tipului de personalitate a românului, care s-a născut, probabil deloc întâmplător, într-un mediu de spiritualitate ortodoxă. Cu toate acestea, psihoterapia ortodoxă este o realitate viabilă nu numai românului, ci şi oricărui om din lume. Ea este universală datorită harului necreat care vindecă lumea, dar o şi circumscrie, asigurând prin aceasta o participare reală la universalitate, nu la una simplu geografică, ci la aceea care-şi are originea în Dumnezeu dătătorul-de-viaţă. Prin aceasta se explică şi atracţia duhovnicească a Ortodoxiei pretutindeni în lume.

Tradiţia bimilenară a terapeuticii ortodoxe

Toate datele experimentale ale acestei terapii sunt probate printr-o tradiţie care funcţionează de două mii de ani. Încă din secolul al IV-lea, Sf. Grigorie Teologul numea lucrarea preotului, aceea de a povăţui sufletele spre mântuire, “artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”. De fapt, aşa cum de altfel se şi poate constata, orice act care se săvârşeşte în sânul Bisericii stă sub semnul artei formatoare a personalităţii omului. În comunitatea eclesială, orice gest reprezintă întâlnirea dintre două lumi: cea pe care o vedem că se manifestă material şi cea tainică a Duhului, care o penetrează pe cea dintâi. De aceea, orice lucrare săvârşită în spaţiul Bisericii devine lucrare duhovnicească. Iar, potrivit lui Nikos Matsoukas, “lucrarea duhovnicească reclamă disciplină, stare neclintită faţă de lume şi ekstas creator tăcut”. Prin aceasta se realizează ceea ce a fost de neconceput pentru gândirea antică sau pentru cea necreştină: evitarea schizofreniei dualiste, împletirea armonioasă dintre materie şi spirit, transfigurarea prin har atât a sufletului, cât şi a trupului, după cum mărturisesc călugării isihaşti.

Traseul terapeutic

Ortodoxia a dezvoltat un traseu duhovnicesc progresiv, care porneşte de la despătimirea omului, trece prin luminare şi “sfârşeşte” într-o necontenită îndumnezeire. Iar tot acest proces de înaintare a omului în Dumnezeu este totodată şi unul psihoterapeutic. Mai exact prima fază, cea a purificării sau a eliberării de patimile egoiste, ar putea acoperi semnificaţia modernă a cuvântului psihoterapie. Însă, deşi psihoterapia ortodoxă îşi propune ceea ce printre altele urmăreşte şi psihoterapia laică (dar, aşa cum am amintit mai sus, abia în al doilea rând), adică să-l scape pe om de complexe, nevroze, tulburări ale personalităţii, psihoze etc., ea are baze “metafizice”, metode şi scopuri mai ample şi de multe ori cu totul diferite de cele ale psihoterapiei de provenienţă occidentală.

Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe

Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu alte cuvinte terapeutic. Dar pentru că Iisus Hristos asumă nu doar firea umană concretă a propriei Lui persoane, ci şi firea tuturor oamenilor, devin posibile terapia şi mântuirea tuturor oamenilor prin participarea la aceeaşi fire omenească îndumnezeită cu cea a Fiului lui Dumnezeu. Aşadar, prin luarea de către Dumnezeu a firii omeneşti în Ipostasul Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi mântuirea ei în El, se deschide posibilitatea comuniunii omului cu Dumnezeu prin intermediul firii umane îndumnezeite a lui Iisus Hristos. Aceasta este singura modalitate de comunicare a omului cu Dumnezeu, care, în afara lui Iisus Hristos, nu poate acoperi în nici un fel diferenţa infinită dintre realitatea creată şi cea necreată. În primul rând, prin împărtăşirea de energiile dumnezeieşti prezente în firea omenească a lui Hristos, şi apoi prin efortul ascetic individual de despătimire şi dobândire a virtuţilor sunt posibile terapia şi salvarea tuturor oamenilor. Este vorba, în final, de realizarea unei sinergii între Dumnezeu şi om şi a oamenilor întreolaltă, care se poate produce numai prin medierea transformatoare a harului dumnezeiesc. Din acest motiv, pe lângă exercitarea virtuţilor, este necesară participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt forme ale prezenţei harului necreat în realitatea creată a lumii, la care credincioşii sunt chemaţi spre împărtăşire.

Patimile

Păcatele săvârşite după Botez sunt rodul patimilor care au apărut în firea omenească de după cădere şi au fost amplificate printr-o viaţă egoistă. Tradiţia ortodoxă a descoperit existenţa a opt patimi mai generale. Acestea sunt, aşa cum le prezintă şi analizează Sf. Ioan Casian: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, trândăvia (akedia), slava deşartă, mândria. În opinia Sf. Ioan Damaschinul, săvârşirea păcatului se desfăşoară în mai multe etape, începând de la ispita mentală şi până la înfăptuirea lui. Acestea sunt: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea şi făptuirea. “Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimţirea), care e aproape de faptă, şi altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului şi Dumnezeului nostru: “Zi ca să se facă pietrele acestea pâini”. Iar aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de noi. Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire, şi învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie prin învoire, la săvârşirea păcatului. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Învoirea este consimţirea cu patima din gând. Iar lucrarea, însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş încuviinţat”.

Prin urmare, Părinţii nu recomandă cugetarea sau îndulcirea cu gândurile pătimaşe ivite în minte, ci respingerea momelii prin împotrivire şi certare. Pentru că cel ce a făcut aceasta “a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează”.

Boală şi structură psihică

Procesul de amplificare iraţională a patimilor schiţat mai sus, născător al păcatului cu fapta şi care, în general, este cauza tuturor bolilor psihice şi somatice, nu este valabil pentru suflet în întregul său, ci este distribuit în funcţie de tipul patimii pe o anumită latură a sufletului. Pentru a lămuri acest lucru, vom nota succint că sufletul este realitatea creată nonmaterială a persoanei umane, zidit după chipul lui Dumnezeu. El reprezintă elementul spiritual al omului şi se structurează pe trei laturi. Partea raţională care cuprinde raţiunea, cugetarea, şi mintea (nous). Mintea reprezintă ochiul sufletului, partea cea mai profundă a sufletului. Prin intermediul ei – spune Sf. Maxim Mărturisitorul -, se exercită funcţia contemplativă a sufletului. Mintea are capacitatea de a primi vederea duhovnicească (theoria) a lui Dumnezeu, dar nu de a o produce ea însăşi. Contemplaţia lui Dumnezeu este un har oferit minţii curate de către Acesta. Raţiunea însă nu are această capacitate, ci este doar o funcţie a sufletului care se actualizează în planul logicii, al discursivităţii şi al conceptelor prin care nu se poate dobândi o experiere a lui Dumnezeu. A doua este partea volitivă (sau iuţimea), adică potenţa impulsivă a actelor de curaj, de mânie bună sau rea. Iar a treia este partea poftitoare, latura sufletului în care se află sediul tuturor poftirilor şi dorinţelor.

Boala şi procesul terapeutic

Iată acum, potrivit Sf. Ioan Damaschinul, când aceste părţi ale sufletului sunt cuprinse de boală şi când sunt sănătoase: “Păcatele din raţiune sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, blasfemia, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ce se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestora reprezintă credinţa neîndoielnică în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea. Păcatele părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea şi leacul lor sunt: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea învierii”. Din cele de mai sus se poate observa caracterul iraţional şi haotic al consecinţelor păcatului. Este necesar ca o terapie eficientă să iasă din hăţişul multitudinii de manifestări exterioare ale diferitelor boli şi să găsească cu discernământ rădăcina problemei şi rezolvarea ei. Iar vindecarea sufletului presupune săvârşirea cu uşurinţă a virtuţilor şi bucuria relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii.

Finalitatea psihoterapiei ortodoxe

Ar fi necesar să mai amintim că finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al tradiţiei înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat. De altfel, acest scop al psihoterapiei ortodoxe, ca şi al sensului existenţei omului, este neasemuit exprimat de Sf. Simeon Noul Teolog în Imnele sale, din care oferim un scurt fragment drept încheiere:

“Cugetând eu, El se află înăuntrul meu,

Strălucind înăuntrul ticăloasei mele inimi,

Învăluindu-mă din toate părţile de o strălucire nemuritoare

Şi luminând toate mădularele mele cu razele Lui.

Pătrunzându-mă întreg, mă îmbrăţişează întreg,

Se dă pe Sine întreg mie, nevrednicului,

Şi sunt umplut de iubirea şi de frumuseţea Lui

Şi mă umplu de dulceaţa dumnezeirii.

Mă împărtăşesc de lumină, particip şi la slavă

Şi-mi luminează faţa ca şi a Celui Iubit al meu.

Şi toate mădularele mele se fac purtătoare de lumină”.

Păcatul-generator de boli

O premisă specifică psihoterapiei ortodoxe este învăţătura potrivit căreia între starea originară a omului şi cea de acum există o diferenţă existenţială radicală. Mai exact, în starea actuală, omul nu este doar o făptură imperfectă, ci şi o făptură cu importante denaturări ale firii, chiar şi în spaţiul psihic. Căderea în păcatul primordial al neascultării a însemnat totodată şi întreruperea relaţiei om-Dumnezeu, singura în care omul poate vieţui spre o plinătate veşnică, pentru care a şi fost destinat prin creaţie. Din acest motiv prin păcat omul nu se opune doar lui Dumnezeu, ci chiar propriei lui naturi. Din perspectivă ortodoxă, cauza tuturor problemelor psihice şi, pe lângă acestea, a morţii este păcatul, mai întâi păcatul originar, care şi-a imprimat consecinţele în firea tuturor oamenilor în calitatea lor de urmaşi de aceeaşi fire ai lui Adam şi, apoi, orice păcat individual pe care-l săvârşeşte omul.

Se cunoaşte că păcatul primordial a fost săvârşit prin ispita diavolului şi neascultarea omului. Ulterior, acesta nu a putut fi vindecat prin nici un fel de act sau efort omenesc. Pentru aceasta a fost nevoie de întruparea Mântuitorului şi de Jertfa Lui pe Cruce pentru păcatele noastre. Acest act de jertfă pentru iertarea păcatelor se actualizează după înălţarea Mântuitorului la ceruri în Tainele Bisericii, care sunt locul prezenţei harului îndumnezeitor. De aceea, nici un om nu poate scăpa de păcatul adamic fără Taina Botezului. Odată cu Botezul, Mirungerea şi Euharistia, creştinul este iertat de păcatul originar şi înbisericit, el devine astfel mădular al Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.

Sursa: http://www.eucred.ro/psihoterapia-ortodoxa-calea-vindecarii-sufletului/

Sindromul Down şi debilitatea mintală la copii vindecate printr-o deasă împărtăşire cu Sfintele Taine.

Tămăduieşte harul lui Dumnezeu

În mod tradiţional se consideră că majoritatea patologiei psihotice este puţin vindecabilă, şi aceasta mai ales în privinţa psihozelor grave, ale bolilor degenerativ-distrofice ale scoarţei cerebrale, ale formelor congenitale de debilitate mintală ş.a.m.d. Însă harul lui Dumnezeu, găsind la oameni credinţă, face minuni, şi legile firii dau înapoi. Voi da câteva exemple.

 Cu aproximativ cinci ani în urmă am văzut în biserică o femeie cu o pruncă în braţe. Aspectul copilului era binecunoscut oricărui medic. Cum se spune în asemenea cazuri, fetiţa avea diagnosticul scris pe faţă. De obicei, diagnosticul acesta sună ca o sentinţă: Boala Down. Această patologie apare ca rezultat al unor defecte genetice. În săptămâna următoare am dat din nou atenţie acelei fetiţe, iar mai apoi am văzut-o mereu la slujbă. Copila (pe atunci avea 3-4 ani) era mereu împărtăşită cu Sfintele lui Hristos Taine. Mutându-mă în alt oraş din considerente legate de serviciu, am pierdut-o din vedere pe ,,pacientă” - dar iată că într-o vară, patru ani mai târziu, am văzut-o iarăşi. Micuţa se întorcea cu mama ei de la Vecernie. Faţa îi era drăgălaşă, zâmbitoare, frumoasă! Era greu de recunoscut în ea ,,invalida condamnată”. Numai un specialist ar fi putut să discearnă urmele bolii ei...

 Mă voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită Când sunt bolnavi copiii. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. ,,Acum doi ani şi jumătate a venit la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre 'handicapul' său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică. După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!), să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ...” . Acest exemplu nu este izolat.

 Dr. Dmitri Avdeev – Nervozitatea la copii şi adolescenţi, p. 109-111.

Psihoterapia ortodoxă este vindecarea sufletului prin suflet

Psihiatrul rus Dmitri Avdeev a fost recent în ţara noastră. Personalitate marcantă a lumii medicale şi a comunităţii ortodoxe din Rusia, Avdeev este recunoscut drept unul dintre marii psihiatri care se bazează în practica medicală pe credinţa în Hristos. Metoda sa este aşa-numita „psihiatrie ortodoxă“. Am avut privilegiul să-i punem câteva întrebări pe tema conlucrării medicului cu Dumnezeu, la care ne-a răspuns cu amabilitate.

Care sunt principiile psihoterapiei ortodoxe?

Principiile fundamentale ale psihoterapiei ortodoxe sunt trei. În primul rând, mărturisirea credinţei creştine din partea psihoterapeutului însuşi, pe care trebuie să o aducă în demersul terapeutic pentru a se raporta la sufletul pacientului ca la chipul lui Dumnezeu. Mai apoi, bazarea activităţii sale pe temeiuri patristice, însoţită de instruirea pacienţilor în vederea obţinerii deprinderilor duhovniceşti şi a educaţiei morale. Şi în sfârşit, să elimine din activitatea sa acele metode care coboară omul, fiinţă complexă, la nivelul unui organism văzut eminamente biologic, asemănător maşinii, să se renunţe la metodele legate de constrângerea persoanei, la psihotehnicile mistico-oculte de tip mecanic, precum programarea sau codarea, de exemplu.

Psihoterapia ortodoxă şi isihasmul

Cum priveşte comunitatea medicală psihoterapia ortodoxă?

Medicii, ca şi oamenii de rând care sunt credincioşi, privesc psihoterapia ortodoxă cu optimism, cu înţelegere, consideră că este necesară, iar cei care sunt necredincioşi se uită în mod potrivnic, acuzându-i pe psihoterapeuţi că nu sunt ştiinţifici.

Care sunt cel mai des întâlnite boli psihice în societatea contemporană?

Medicina psihiatrică lucrează cu două concepte. Există marea psihiatrie, care cuprinde boli ca schizofrenia, depresiile maniacale, psihozele, bolile legate de senectute, iar proporţia acestor maladii a fost aceeaşi în toate timpurile. Şi există mica psihiatrie, care ca volum este mai mare decât prima şi unde intră nevrozele, bolile psiho-somatice, tulburările adictive, dependenţa de alcool, de droguri, de jocuri pe calculator, fumatul. Această grupă este foarte extinsă şi este legată de păcat, de modul de viaţă păcătos, iar numărul acestor afecţiuni creşte pe zi ce trece.

Ce legătură există între psihoterapia ortodoxă şi „tehnicile“ isihaste?

Nu cred că există compatibilitate între cele două. Isihasmul este o lucrare monahală, iar psihoterapia este o activitate în perspectivă ortodoxă, care are în vedere oamenii cu probleme, bolnavii.

„Dacă omul pune la baza vieţii sale o maşină scumpă şi nu o va obţine, va fi deprimat“

În ce măsură psihoterapia poate fi însuşită de un preot pentru a fi folosită în pastoraţie?

Preotul are nevoie să cunoască nu doar noţiuni de psihoterapie ortodoxă, ci şi de psihiatrie. Există o carte, care a apărut de curând şi în traducere românească, „Depresia ca patimă şi ca boală“. Depinde ce cauzează această depresie. Iar aceasta determină tactica care trebuie folosită în vindecare. Într-un caz trebuie tratată depresia ca boală, care este un deficit în structurile creierului, cum sunt dopaminele, serotonina, noradrenalina, şi în alt fel trebuie tratată depresia cauzată de patimi. Atunci ea este considerată păcat. Stabilind clar cauzele apariţiei depresiei, poţi aplica şi tactica potrivită cazului respectiv. Acum intervine psihoterapia ortodoxă, care poate fi numită vindecarea sufletului prin suflet. Psihoterapeuţii ortodocşi pot lua un bun exemplu de la marii stareţi , de la duhovnicii experimentaţi, care erau psihologi la un nivel intuitiv, având în inima lor iubirea creştină.

Care ar fi cauzele principale care declanşează depresia?

Atât de multe persoane suferă de această boală încât catalogul antidepresivelor care există la ora actuală este o carte ce depăşeşte în grosime trei centimetri. Numărul mare al bolnavilor a făcut să crească şi numărul medicamentelor care se folosesc în tratarea acestor suferinţe. În 2010, depresia va ajunge pe locul întâi în topul bolilor invalidante. Adesea, cauza acestor afecţiuni este o orientare axiologică incorectă. Dacă omul pune la baza vieţii sale o maşină scumpă, un colier de briliante, o casă mare şi nu le va obţine, va fi deprimat. De asemenea, o altă cauză generală este viaţa lipsită de har şi de Dumnezeu.

„Astăzi, dacă cineva are o mică zgârietură, îi chinuie pe toţi din jurul lui“

Depresia ţine de singurătate şi de lipsa de iubire?

Am spus că depresiile sunt diferite. Există o depresie care este condiţionată biologic şi alta care are la bază factori nevrotici. Nevroza este un conflict între ceea ce este dorit şi realitate. Totul depinde aici de om. Cunoaştem sfinţi care au stat toată viaţa în pat plini de răni şi de bube şi care erau bucuroşi, erau plini de har, erau cu Hristos. Astăzi, dacă cineva are o mică zgârietură, vai!, îi chinuie pe toţi din jurul lui.

Ce importanţă au mediul familial şi moştenirea genetică în declanşarea bolilor psihice?

Când vorbim de marea psihiatrie, atunci genetica are un cuvânt greu de spus, o importanţă mare. În cazul nevrozelor, este o problemă psihologică, duhovnicească. Există o manifestare a bolii, pe de o parte, şi nişte factori de mediu care pot duce la apariţia bolii, pe de altă parte. Dacă omul trăieşte în nişte condiţii normale din punct de vedere duhovnicesc şi sufletesc şi duce un mod de viaţă sănătos, nu va dezvolta această boală.

Oamenii credincioşi se îmbolnăvesc de boli psihice?

Putem considera mândria sau alte patimi sau păcate drept cauza căderilor psihice?

Mândria reprezintă, pe lângă alte cauze, principalul factor care stă la baza tulburărilor psihice. În cazul psihozelor, ea este catalizatorul care face ca boala să fie cât mai manifestă. Iar în stările de borderline, mândria este singura care declanşează afecţiunea psihică.

Aţi întâlnit la cabinetul dumneavoastră oameni credincioşi practicanţi care suferă de boli psihice sau vă vizitează doar cei pentru care ortodoxia nu înseamnă nimic?

De 17 ani, majoritatea celor cu care mă întâlnesc la consultaţii la cabinet sunt credincioşi. Şi ortodocşii se pot îmbolnăvi. La cabinet vin şi oameni care vor să cunoască un medic ortodox. Nici omul ortodox nu e liber de păcat.

Un preot ortodox american, Charlie W. Sheed, spunea în cartea sa, „Sfaturi către o tânără căsătorită“, că viaţa este 90% aşa cum ţi se dă şi 10% aşa cum ţi-o faci. Este corectă această afirmaţie?

Nu aş fi de acord cu o asemenea proporţie. Nu există nici un fel de predeterminare în ceea ce îl priveşte pe om. Trebuie să-l iei pe fiecare om ca persoană capabilă de a-şi ordona propria viaţă. Dacă de mâine se va ruga mai mult, dacă va face mai multe fapte bune, dacă se va purta în societate cum se cuvine, va fi un alt fel de om. Dacă, însă, de mâine va bea câte două sticle de vin pe zi, va avea un alt mod de viaţă.

Spovedania vindecă

Care este rolul Sfintelor Taine în vindecare?

Ştiu cazuri care în urma spovedaniei profunde s-au vindecat de boli psihice de nevindecat. În cazul stărilor de borderline şi de nevroză, spovedania şi o viaţă duhovnicească corectă pot să vindece şi să schimbe viaţa omului.

Psihoterapia ortodoxă ar trebui practicată de clerici sau de laici?

Practica pastorală determină şi o anumită influenţă psihoterapeutică, dar posibilităţile preotului sunt limitate. Este o colaborare între psihoterapeutul ortodox şi preot. Asemeni relaţiei între Hristos şi Înaintemergătorul Său. Psihoterapeutul este ca Sfântul Ioan, care aduce oamenii la pocăinţă pregătindu-i pentru întâlnirea cu Hristos.

Rugăciunea unei mame a înviat fiul mort

Aţi avut cazuri în care bolnavi care erau indiferenţi faţă de Biserică şi care, în urma bolii, s-au apropiat de Dumnezeu?

Vă pot spune povestea unei femei şi despre întoarcerea la viaţă în chip minunat a fiului ei. Această întâmplare s-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Fiul acestei femei, internat la spital într-o stare critică cu diagnosticul de meningită, murise de câteva minute. Eforturile medicilor de a-l întoarce la viaţă au fost zadarnice. Ieşind din secţia de reanimare, medicul curant a prezentat condoleanţe şi a intrat în oficiul medical. Nu se poate descrie starea prin care trecea mama în acele clipe. În acel moment, trecea pe coridor una dintre asistentele medicale, o femeie profund credincioasă. Ea era la curent cu starea sănătăţii fiului bolnav, dar nu ştia că acesta murise. Această asistentă s-a apropiat de mamă, spunându-i încet, dar hotărât: „Rugaţi-vă Maicii Domnului! Rugaţi-o să vă tămăduiască fiul“. Mama celui decedat nu se rugase până atunci niciodată. Dar atunci a făcut-o. A început să se roage fierbinte. În acel moment, a trecut pe acolo tocmai medicul curant. Văzând rugăciunea disperată a mamei, a hotărât să mai injecteze o doză de adrenalină intracardiacă. Şi ...băiatul a înviat!. Şi este viu şi sănătos până astăzi. Slavă Domnului! Iar mama şi-a recăpătat nu doar fiul, ci şi o credinţă puternică!

Cine este Dmitri Avdeev

Dmitri Avdeev Alexandrovici, medic psihiatru, psihoterapeut şi specialist în psihologie medicală, a studiat psihoterapia şi psihologia la institutul de cercetare psihoneurologică „V. M. Behterev“ din Sankt Petersburg, la Academia de formare medicală post-universitară din Moscova, apoi în clinici din Germania şi alte ţări europene. Născut în 1964, în Rusia, dr. Avdeev este membru a diverse societăţi şi asociaţii profesionale şi a participant la congrese naţionale, europene şi mondiale de psihoterapie şi psihologie medicală. Este autorul a numeroase articole publicate în peste 200 de publicaţii, a 42 de cărţi şi broşuri editate în mai multe limbi. În limba română au apărut la Editura Sophia mai multe cărţi: „De vorbă cu un psihiatru ortodox“, „Când sufletul este bolnav“, „Nervozitatea la adolescenţi şi la copii“, „Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe“, „Depresia ca boală şi ca patimă“. Din 1991, a elaborat un model de psihiatrie ortodoxă.

 Sursa: http://www.ziarullumina.ro