Despre boli și vindecare doar prin credință. Despre rătăcirea metodelor de vindecare alternative (I).

Învăţătura ortodoxă despre sănătate şi boală

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă unitară psihosomatică, o fiinţă personală, frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său" (Facere l, 27) cel veşnic viu, personal şi iubitor. „Sufletul nu este nici o clipă fără trup şi nici trupul fără suflet. Ele nu sunt contrare prin fiinţă, ci întregitoare, deşi îşi pot deveni şi contrare. În suflet sunt puterile formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile acestea, sufletul înalţă materia, o ridică la treapta de mijloc al vieţii spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup chiar de la conceperea omului."

Din acest moment, omul primeşte de la Dumnezeu pecetea unei valori eterne, unice; fiecare persoană, fiind deschisă comuniunii eterne cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane, manifestă într-un fel propriu bogăţia spirituală, infinită a lui Dumnezeu. Dar, nu numai sufletul e unic personalizat, ci şi trupul, pe care sufletul îl organizează şi-l conduce de la început.Datorită acestei „negrăite legături dintre suflet şi trup", stările sufleteşti se manifestă în trup şi invers. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi „după asemănarea Sa" (Facere 1, 26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti. Iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este sieşi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este dată de relaţia cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaş dumnezeieştii firi" (II Petru l, 4). Aşadar, şi trupul, devenind „templu al Duhului Sfânt" (I Corinteni 6, 19), se înduhovniceşte, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create. Sănătatea reprezintă astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea integrală reprezintă creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul dumnezeiesc, în viaţa veşnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual, cât şi în plan organic, viaţa lui rămâne unitară şi în armonie interioară. Atunci sufletul şi trupul sunt în starea firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu şi cu lumea exterioară. Cu toate acestea, starea umană de sănătate paradisiacă s-a alterat prin păcatul strămoşesc şi prin toate păcatele înaintaşilor şi chiar ale noastre, ale fiecăruia în parte. Armonia spirituală şi organică a omului s-a stricat. Nu există nici un organism perfect sănătos, suferinţa, boala şi moartea făcând parte integrantă din fragila noastră condiţie umană. Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieţii şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică).

Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte, raţiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufleteşti şi fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcţiilor vitale şi senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu - Izvorul spiritual al vieţii -, fenomen care e şi cauza dereglărilor din trup, a bolilor şi chiar a îmbătrânirii şi a stricăciunii trupului, a morţii fizice. Această slăbănogire a spiritului face ca şi materia trupului să capete o rigiditate pronunţată, nemaiputând fi aşa uşor stăpânită de către spirit. Iar, dacă voinţa nu poate fi din nou îndreptată şi întărită în virtute (contra păcatelor), sufletul îşi poate prelungi starea aceasta de slăbire, de mortificare treptată, şi poate fi uşor luat în stăpânirea demonilor, care îi vor „alimenta" şi mai mult dependenţa de ei. În acest context, boala trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. Deci boala nu e doar a trupului. Sunt şi boli sufleteşti, patimile, a căror tămăduire e mult mai grea decât a bolilor trupeşti. Boala şi suferinţa umană nu trebuie înlăturate cu orice preţ doar din planul existenţei biologice, ci ele trebuie asumate spiritual într-un demers purificator şi transfigurator al întregii noastre vieţi. „Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, şi numai pentru o vreme, boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga noastră fiinţă şi întregul nostru destin." Aşadar, patimile sufletului şi bolile trupului ca tulburări ale stării fireşti de sănătate nu pot fi tratate separat şi unilateral, prin metode mecaniciste, aşa cum ai repara un ceas umblând la rotiţa care nu mai merge bine, ci omul trebuie să participe conştient la vindecarea întregii lui fiinţe, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, şi nu doar pentru viaţa aceasta pământească.

Vindecarea ca act divino-uman

Restaurarea firii umane a fost săvârşită, în mod obiectiv, de către Mântuitorul Iisus Hristos, iar în mod subiectiv, ea poate fi apropriată de către orice credincios prin credinţa întru El, prin unirea tainică cu harul Lui, Care ne-a spus: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic"(Ioan 15, 5). După căderea în păcat a protopărinţilor, întreg neamul omenesc suferă consecinţele îndepărtării de Dumnezeu: boala şi moartea.

De aceea, bolile (sufleteşti şi trupeşti) au între cauzele şi condiţiile lor provocante şi favorizante o importantă componentă dată de păcate. Lumea întreagă şi noi toţi suferim (astăzi mai mult ca oricând în istorie) de pe urma păcatelor noastre şi ale înaintaşilor, dar, aproape întotdeauna, nu vrem să recunoaştem că „noi primim cele cuvenite după faptele noastre" (Luca 23, 41). Ca şi atunci, la început, în rai, omul contemporan, în mândria sa, nu-şi recunoaşte păcatul şi încearcă să dea vina pe cauze exterioare (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, iar azi omul zice că se simte rău din cauză că alţii i-au făcut farmece etc.), nevrând să-şi asume responsabilitatea şi urmările propriilor fapte păcătoase. Dumnezeu însă, infinit iubitor de oameni, Cel care nu vrea „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu" (Iezechiel 33, 11), îl caută pe omul căzut în păcat („Adame, unde eşti?" - Facere 3, 9) şi-l cheamă la pocăinţă, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu şi prin sfaturi şi prin mustrări, prin felurite încercări, caută să-i readucă pe oameni la calea mântuirii. Recunoaşterea păcatelor şi asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigaş de oameni) pentru mântuire prin răbdarea încercărilor şi prin rugăciunea către Dumnezeu reprezintă din partea omului primul pas spre vindecare. Căci suferinţa trupului o lasă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduinţă, nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăinţă, ca măcar cercetându-se pe sine şi răbdând-o cu „duh umilit" (Psalmul 50, 18) să primească harul mântuirii şi cununa biruinţei. Şi, dacă păcatul este o pornire iraţională spre plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză sufletească şi trupească. Prezentăm în continuare câteva pasaje biblice în care este arătată relaţia între păcate (ca legătură ruptă între oameni şi Dumnezeu) şi boală ca mijloc de pedagogie divină, în scopul îndreptării şi mântuirii oamenilor. „De nu te vei sili să plineşti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta şi nu te vei teme de acest nume slăvit şi înfricoşător al Domnului Dumnezeului tău, atunci Domnul te va bate pe tine şi pe urmaşii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari şi nesfârşite şi cu boli rele şi necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile Egiptului, de care te-ai temut şi se vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă şi toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit" (Deuteronom 28, 58-61). „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume. El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie, ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mâncare şi inima lui nu mai pofteşte nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prăpădeşte şi piere şi oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei. Dumnezeu Se milostiveste de el şi zice îngerului: Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie, am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumpărare!». Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţi sale. El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul priveşte peste semenii săi şi zice: «Păcătuisem şi călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorile morţii şi ochii mei văd încă lumina». Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33, 14-30) „Dar tu ierţi tuturor, că toate ale tale sunt. Stăpâne, iubitorule de suflete. Duhul tău fără stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne." (Sirah 11, 26-12)

Vindecarea autentică, sufletească şi trupească deopotrivă, aşadar, o dă numai Dumnezeu când voieşte El, „Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări" (Psalmul 102, 3-4). Restabilirea sănătăţii, dincolo de suprafaţa ei trupească,înseamnă deci restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu - „Doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre" -, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului şi a morţii. Nu putem obţine vindecarea fără Dumnezeu Care ştie toate şi Care cârmuieşte toate cum este mai bine spre desăvârşirea lor. Orice încercare de vindecare deplină fără harul lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni este un eşec din start, o iluzie deşartă. Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăinţă şi nevoinţă (asceză). „Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotriveşte leacurilor doftoriceşti. Iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferitele lovituri". Întâi Dumnezeu îi curăţă omului păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieşte rănile (efectele ei), înlăturând şi consecinţele lor (vezi Ps. 102, mai sus), prin dăruirea harului Său. Exemplificăm acest lucru prin alte câteva fragmente din Sfânta Scriptură. „Doamne, prin îndurarea ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!" (Rugăciunea regelui Iezechia - Isaia 38, 16-17). „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Isaia 53, 5). „Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre." (Osea 6, 1) „Nu fi înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale" (Pilde 3, 7-8). „Cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu, care revarsă cinste peste cei care îl iubesc pe Dânsul" (Sirah 1, 17). „Fiule! În boala ta nu fii nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui. Depărtează păcatul şi întinde mâinile spre fapte drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima ta" (Sirah 38, 9-10). „Şi Iisus străbătea cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor" (Matei 9, 35). Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus învierea divină prin har şi învierea în moartea păcatelor. „Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har" (Sfântul Atanasie cel Mare). Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor care-L iubesc pe El, în care El însuşi continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea şi sfinţirea oamenilor. El e prezent în Biserică „în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă"(Matei 10, 1). Toată puterea Lui de vindecare (şi sufletească, şi trupească) asupra oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi, trimiţându-le Duhul Sfânt şi, prin aceasta, investindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia şi Calea mântuirii: pocăinţa şi credinţa „cea lucrătoare prin iubire" (Galateni 5, 6) în Iisus Hristos. Aşadar, vestirea Evangheliei şi vindecarea sufletească şi trupească sunt nedespărţite în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimişilor lui Dumnezeu în lume, a Preoţiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, ca primitori ai Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei şi ca păstrători ai Lui prin viaţă curată sunt (şi trebuie să fie) oameni vindecaţi; sunt oameni sfinţiţi prin prezenţa harului divin în ei, care iradiază şi celorlalţi - prin prezenţa, viaţa, cuvintele şi faptele lor - harul, vindecarea şi mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos. Dumnezeu lucrează şi acum cu putere în Biserica Lui sfântă, sobornicească şi apostolică. Sfinţii Părinţi asemuiesc Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda, în care nu doar primii, ci toţi cei ce intră în ea prin Botez (conştientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos) primesc vindecarea deplină prin curăţirea de patimi. Dumnezeu ne dă nouă, oamenilor, harul Său vindecător nu pe baza unui contract juridic, ci ni-1 dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos - Dătătorul harului -, căci „din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har" (Ioan 1, 16). Harul divin nu poate fi despărţit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul şi Mântuitorul lumii), prin care toate s-au făcut - şi deci nu poate fi (atenţie!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vracii de astăzi. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo reţetă „spirituală", metodă sau tehnică automată, aşa cum propun aproape toţi impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum însuşi Mântuitorul Hristos a lăsat această rănduială Bisericii. Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) şi spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce e bun) vine, aşadar, ca un dar de la Dumnezeu Cel personal şi iubitor, ca un progres moral din partea omului, o conştientizare a prezenţei şi a lucrării lui Hristos în noi şi între noi întrucât actul întâlnirii şi al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfinţire a vieţii umane, preotul, cel care înlesneşte şi cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos şi al Bisericii, un om sfinţit de Dumnezeu şi consfinţit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos şi mădularele ei conducătoare (ierarhia sacramentală) mişcă întreg trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos - Capul Bisericii. De obicei, dacă un om al Bisericii primeşte un dar, o harismă de la Dumnezeu - totdeauna pentru folosul întregii Biserici -, atunci Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă şi afirmă public aceasta, printr-o binecuvântare şi printr-o recunoaştere oficială. Ştim că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor" (I Corinteni 12, 28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică nu la întâmplare şi în neorânduială, aşa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială şi ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" (ICorinteni 14, 33). În Biserică, întotdeauna şi „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare" (Evrei 7, 7), deci cei cu harismele minunilor şi vindecărilor sunt datori să asculte şi să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea şi cu harisma învăţăturii credinţei, adică a Episcopilor. Or, Sfinţii Părinţi, învăţătorii Bisericii, au lămurit definitiv credinţa ortodoxă, separând grâul dreptei credinţe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate şi recapitulate în doctrinele falşilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor şi sfinţitor, nu vine - şi nici nu poate veni - prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă şi icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru" şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice), ci prin oameni sfinţiţi de Dumnezeu şi consfinţiţi de Biserică. De aceea, orice terapie sufletească şi trupească care se pretinde a fi de la Dumnezeu, dar care iese din rânduielile Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuieşte şi lucrează deplin în comuniunea Bisericii. Harismele şi darurile duhovniceşti, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică, prelungesc viaţa şi iubirea dumnezeiască între oamenii uniţi în aceeaşi dreaptă şi apostolică credinţă. Dar şi oamenii aleşi, sfinţii, care s-au învrednicit de darurile dumnezeieşti, nu le opresc doar pentru ei, ci le revarsă şi semenilor, ajutându-i şi întărindu-i şi pe ei în urcuşul duhovnicesc şi în creşterea lor spirituală. Fiecare dar şi fiecare harismă se dă celor vrednici (sfinţilor) spre folosul şi zidirea întregii Biserici, spre sporirea iubirii între credincioşi în acelaşi Duh Sfânt şi Iubitor. Dar sfinţii, fiind cei care trăiesc în gradul cel mai înalt viaţa lui Hristos, umpluţi fiind de Duhul Sfânt, au primit darurile dumnezeieşti la capătul şi în cursul unui drum continuu şi statornic de îmbogăţire în virtute, de înduhovnicire a vieţii lor, de depăşire a tuturor patimilor egoiste. Astfel, „cel care a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte darul vindecărilor". Aşadar, adevăraţii terapeuţi ai sufletelor şi ai trupurilor sunt Sfinţii, singurii în care negreşit lucrează Duhul Sfânt şi Iubitor de oameni. Aceştia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când şi cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupeşte, chiar dacă urmează integral sfaturile primite, aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că tămăduirea trupească nu-i e de folos, pedagogia divină urmărind ca prin pătimirea celui mai puţin nobil (trupul) să se tămăduiască şi să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om (sufletul)