4. Dragostea ca libertate şi libertatea ca iubire
Fiind elemente esenţiale ale unei terapii adecvate, înţelesul termenului „dragoste“, precum şi cel al termenului „libertate“ sunt, în egală măsură, obiect al propriilor patologii. Astfel, „iubirea“ poate fi, în esenţă, o formă de narcisism, adică o iubire a sinelui său prin imaginea – oglinda – altuia. Narcisismul este considerat o boală; cu toate acestea, formele sale sunt atât de multe şi indistingibile încât, de obicei, nu poate fi înfruntat de la rădăcină. În realitate, orice dragoste erotică conţine elemente de narcisism – felul anterior numit „iubire de sine“. „Patima“ iubirii erotice constă în cerinţa de exclusivitate pe care o conţine; astfel, toată existenţa sa este construită pe cele două persoane, precum nici o altă persoană nu ar mai exista în jurul lor. În adâncuri, eros-ul este o formă egocentrică de iubire, care poate conduce la numeroase situaţii patologice (dependenţă, anxietatea despărţirii etc.). Sunt necesare purificări şi maturizări, care şi ele trec pe calea renunţării. Lucrul acesta nu înseamnă refuzul eros-ului, nu este „înveninarea“ lui, ci vindecarea lui în vederea măreţiei sale adevărate. Omul devine cu adevărat el însuşi, când trupul şi sufletul se găsesc într-o profundă unitate; provocarea eros-ului este într-adevăr depăşită atunci când s-a reuşit această unire. Epicurianul Gassendi, glumind, i se adresa lui Descartes şi-l saluta astfel: „O, Suflete!“. Iar Descartes îi răspundea zicând: „O, Trupule!“. Dar nu este doar spiritul sau doar trupul care iubeşte; omul, persoana, iubeşte ca o creatură unitară, din care fac parte trupul şi sufletul. Numai atunci când cele două părţi se contopesc cu adevărat într-o unitate, omul devine pe deplin el însuşi. Numai în felul acesta iubirea – eros – poate să se maturizeze şi să ajungă la adevărata sa măreţie.
Aceleaşi se aplică şi în cazul libertăţii. Libertatea, ca o eliberare de altul, poate semnifica cea mai naturală formă de iubire de sine – o independenţă patologică de ceilalţi – care poate conduce la depresie sau suicid, atunci când descoperim că ceilalţi ne sunt necesari, dar nu îi dorim. Astfel, problema survine în legătură cu metoda prin care iubirea şi libertatea pot nu numai să ne elibereze de patimile noastre, dar să se şi elibereze pe sine de propriile patologii. Subiectul libertăţii şi al oricărei forme de cunoaştere nu este omul pur şi simplu, ci omul ca membru al Trupului integrat în Hristos, ceea ce demonstrează în mod evident că natura conştiinţei omeneşti nu este deloc individuală, izolată, ci este comunitară şi „teandrică“. Unde e dăruire acolo e libertate, pentru că acolo e Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Căci El e în acelaşi timp Duhul dragostei: „Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“. Sfântul Maxim ne spune că „dacă urăşti pe unii sau nici nu îi iubeşti şi nici nu îi urăşti, şi pe alţii îi iubeşti dar numai cu măsură, în timp ce pe alţii îi iubeşti intens, atunci să ştii că eşti departe de iubirea perfectă, care trebuie să se distribuie fiecăruia în mod egal“. Exclusivitatea neagă iubirea, nu există monopol în iubire, deoarece o asemenea stare este o formă de iubire de sine. Ne iubim apropiaţii mai mult decât pe alţii, deoarece aşteptăm din partea lor o formă de reciprocitate sau din cauza unei nevoi – psihologice sau biologice – care ne leagă de aceştia. Iubirea numai pentru cei ce ne sunt aproape ascunde patima iubirii de sine. Între dragoste şi libertate este o atât de strânsă legătură încât nu se poate înţelege una fără alta. La această libertate a dăruirii din dragoste ne-a chemat Hristos şi noi împlinim această chemare când nu slujim patimilor trupeşti, „ci unul altuia, prin iubire“. Numai întrucât ne dăruim din dragoste suntem liberi. În termenul filantropie trebuie să vedem conţinutul iubirii omului smerit ce se manifestă de dragul lui în cadrul iconomiei dumnezeieşti; mai mult, datorită acestei manifestări evidente în om suntem obligaţi să caracterizăm drept identică şi frăţietatea către semen. „Şi cine este aproapele meu?“ „Aproapele“ constituie categoria fundamentală a relaţiei interpersonale, cu caracter personal, volitiv şi responsabil. „Spunând aproapele înţelegem persoana concretă cu care se creează relaţii interpersonale, care exprimă şi legătura deosebită a fiinţei raţionale după asemănarea acesteia“. Iubirea aproapelui, înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, este înainte de toate o datorie pentru fiecare credincios, dar este şi datorie pentru întreaga comunitate eclezială, şi aceasta la toate nivelurile sale: de la comunitatea locală a Bisericii particulare, până la Biserica universală în ansamblul său. Şi Biserica, în calitate de comunitate, trebuie să practice iubirea. În consecinţă, iubirea are nevoie şi de organizare ca suport pentru o slujire comunitară ordonată. Nici o altă formă de dragoste nu este mai liberă decât aceasta, şi nici o altă formă de libertate nu poate relaţiona mai mult decât forma reprezentată de iubirea vrăşmaşilor. „Dacă îi iubiţi pe cei dimprejurul vostru, unde este harul din voi? […] căci până şi păcătoşii fac la fel“ (Luca 6, 32). O dragoste care aşteaptă reciprocitate este „păcătoasă“; nu este sănătoasă, ci patologică. O iubire care nu aşteaptă nici o reciprocitate – sau, mai bine – este îndreptată înspre cei care ne fac rău, este cu adevărat „har“ – adică, libertate. Iubindu-L pe Dumnezeu „în Hristos“, „cât timp suntem încă sub păcat“, precum şi iubirea vrăjmaşilor este unica dragoste eliberată şi liberatoare. Grigorie al Nyssei scrie că „relaţia iubitoare şi unirea cu cel iubit se săvârşeşte într-un mod firesc. Ceea ce dorim de la iubire aceea devenim“. Noi creştem în iubire dând şi primind. În măsura în care dăm, primim, şi în măsura în care primim, dăm. Dar noi dăm numai din puterea a ceea ce primim din Dumnezeu. În concluzie, numai atunci când iubirea coincide cu libertatea suntem sub terapie. Iubirea fără libertate şi libertatea fără iubire sunt condiţii patologice care au nevoie de terapie. În imnul iubirii (cf. I Corinteni 13), Sfântul Pavel ne învaţă că iubirea este mereu mai mult decât o simplă activitate: „Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic“ (v. 3). Acest imn trebuie să fie magna charta a întregii slujiri ecleziale. Acţiunea concretă rămâne insuficientă dacă, în ea, iubirea faţă de om nu este perceptibilă, o iubire care se hrăneşte din întâlnirea cu Hristos. Participarea profundă şi personală la nevoile şi suferinţele altuia devine astfel un mod de a mă uni cu el; pentru ca darul să nu-l umilească pe celălalt, trebuie să-i dau nu doar ceva de la mine, ci pe mine însumi, trebuie să fiu prezent în dar în calitate de persoană. „Celălalt“ nu numai că nu este duşmanul, dar este confirmarea propriei mele identităţi şi unicităţi, este „Tu“-ul Veşnic care mă face un „Eu“ şi, fără de care „Eu“-ul este non-existent şi de neconceput. Iubirea are drept bază conştiinţa unei alte persoane. „De ea văd condiţionată iubirea ei, precum ea vede în conştiinţa mea iubirea mea. Conştiinţele proprii a două persoane sunt subiectele care dau şi primesc iubirea“.
5. Biserica – „spital terapeutic“
Primirea de către oameni a sănătăţii depline aduse de Hristos în lume se realizează în Biserica Sa. Încorporarea noastră în Trupul tainic al lui Hristos şi unirea noastră cu El are loc în Sfintele Taine. Primind Sfintele Taine, mai întâi de toate suntem curăţiţi; această finalitate, care stă pe primul loc în cazul Spovedaniei şi al Maslului, având o funcţie „reparatoare“, este afirmată în toate celelalte Taine. Astfel, Sfintele Taine, în grade diferite, sunt privite de Biserică drept mijloace de vindecare, iar apoi unificatoare cu Hristos. Acum se poate pune întrebarea: prin ce metodă poate Biserica să îl vindece pe om în mod practic? Terapia este un proces de încorporare eclezială treptată şi dinamică. Biserica nu vindecă atât de mult cu ceea ce Ea are, cât cu ceea ce este Ea. Acest detaliu este extrem de important. De regulă, toţi căutăm mijloacele mântuirii în interiorul Bisericii, dar mântuirea rezidă în însuşi fenomenul numit „Biserică“ şi în părtăşia noastră în interiorul acesteia. Diferenţa este enormă şi are o importanţă practică în privinţa terapiei. Biserica are părinţi duhovniceşti şi Taina Pocăinţei. Mult accent s-a pus şi s-a acordat semnificaţie acestui element atunci când vine vorba despre terapie. Părintele duhovnic perfect, o metodă perfectă de spovedanie etc. sunt căutate, dar ceea ce este ignorat este că nu părintele duhovnicesc este cel care vindecă. El poate fi obosit în vremea spovedaniei noastre sau s-ar putea să nu aibă cunoştinţele necesare: lucruri aproximativ uzuale. Terapia nu se va produce în timpul Tainei, din simplul motiv că Taina are ca obiectiv încorporarea omului în Biserică şi numai acolo va avea loc terapia, încet şi de durată. Cum se va petrece?
Biserica este un spital terapeutic, deoarece Ea oferă omului potenţialul de a tranzita starea de „individ“ înspre cea de „persoană“. Care este diferenţa şi cum se întâmplă aceasta în Biserică? Antropologia creştină se preocupă real, concret de fiecare om, şi nu la un nivel general, vorbind doar despre ideea abstractă de om. Dimpotrivă, se interesează de fiecare persoană, de existenţa umană particulară concretă, cu luptele şi agoniile ei existenţiale în drumul spre terapie. O terapie ce se leagă direct de menţinerea identităţii existenţiale a omului şi de posibilitatea de a dezvolta relaţii autentice în multe forme: cu sine, înspre Dumnezeu şi cu aproapele. „Individul“ este o noţiune aritmetică care izvorăşte din izolarea de alţi indivizi – care este ceea ce este, deoarece nu este altceva. În profunzime, „individul“ este o noţiune negativă. Când omul există şi se comportă ca individ, el se baricadează psihologic; el „se extrage“ din mijlocul celorlalţi. Aceasta este o stare patologică, care constituie o gazdă a fenomenelor morbide şi, probabil, însăşi sursa tuturor bolilor – este ceea ce Maxim Mărturisitorul numeşte „iubirea de sine“. „Individul“ nu presupune numai o problemă de natură morală sau psihologică; ci el trebuie să conducă spre dimensiuni ontologice. Este legat de moarte, care este, prin excelenţă, „hrănitorul“ şi, simultan, dezintegratorul individului; moartea este cea care accentuează individualismul, prin separarea sa finală de alţi indivizi (fiecare dintre noi moare individual) şi, în cele din urmă, îl dezintegrează pe individ, în descompunere şi non-existenţă. Individualismul este purtător al bolii sau bolilor, tocmai din cauză că, în profunzime, ascunde frica de moarte – nimicul. Aceleaşi se aplică în privinţa trupului. Dacă Părinţii Bisericii leagă iubirea de sine de trup, nu este pentru că trupul este rău, ci deoarece el exprimă, prin excelenţă, fortăreaţa individualismului, în care pândeşte potenţialul extragerii noastre din mijlocul celorlalţi şi în care moartea se identifică şi biruie. Individualismul este primul stadiu patologic prin care trece omul atunci când are nevoie de terapie. Persoana creştină nu are valoare prin ceea ce are, ci prin ceea ce este. Este un frate al Fiului, iar toţi fraţii intră la praznicul celor întâi-născuţi. Misterul se celebrează în fiecare credincios, iar în toată comunitatea liturgică nu-L vedem pe Hristos în afară, ci-L întâlnim înlăuntrul nostru, Hristos ia chip în noi. „Dumnezeu se uneşte cu dumnezeii şi se face cunoscut lor“, spune Sfântul Grigorie Teologul.
Cel de-al doilea stadiu este comuniunea. Pentru ca omul să fie vindecat de individualism, trebuie să treacă mai departe, către relaţionarea cu alţii, în orice formă, chiar şi una negativă. Iubirea noastră între noi nu e desăvârşită, pentru că nici unitatea de fiinţă între noi nu e desăvârşită. Noi suntem chemaţi să creştem în iubirea desăvârşită între noi şi faţă de Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu şi mărind unitatea fiinţei noastre umane prin dialog terapeutic. Ceea ce este îndeobşte cunoscut ca „defulare“ este o formă de transcendere a individualismului – o formă de „terapie“, potrivit psihiatriei. Nu se referă la noţiunea de „persoană“; este, totuşi, o formă de relaţionare şi comuniune care pare a fi terapie, fără ca, în realitate, să fie. Biserica este spaţiul comuniunii iubitoare. Hristos prin Întrupare vine „să trăiască, ca Dumnezeu – Om, drama dialogului iubirii între Dumnezeu şi om“. Liturghia botează omul, natura, timpul cu Duh Sfânt şi cu foc şi de aici ies sfinţii-terapeuţi, raiul, veşnicia. Liturghia e libertatea omului „la care ne-a eliberat Hristos“. Ea îi face pe cei împrăştiaţi în lume să fie în acelaşi loc. „Lucrul de care se împărtăşesc toate şi care nu se termină prin împărtăşirea celor ce se împărtăşesc“, spune Sfântul Grigorie al Nyssei, „acesta e ceea ce este adevărat“. Stadiul la care Biserica aspiră să aducă omul este la acela de persoană.
Pentru realizarea unei comuniuni terapeutice fiecare persoană evoluează străduindu-se şi dialogând. „Dumnezeu cere de la noi iubirea de oameni pentru alţii“. Mai întâi de toate, comuniunea „există“ şi este coexistentă cu Dumnezeu. În consecinţă, marea chemare care ne stă înainte pentru o terapie reală este trecerea de la existenţa umană la coexistenţă; cum voi (co)exista autentic „într-adevăr“, cu „chipul“ lui Dumnezeu autentic înăuntrul meu, ca să coexist creativ cu alte persoane, cu Dumnezeu şi cu semenii? Biserica împrumută noţiunea de „persoană“ de la credinţa Sa în Dumnezeu Cel în Treime şi, trecând-o prin Hristologie şi Pnevmatologie, o aplică în cadrul Bisericii. „Învăţând despre Dumnezeu, despre noi înşine înţelegem“. În Sfânta Treime, „persoana“ este o noţiune afirmativă, o noţiune pozitivă şi nu una negativă. Cele trei Persoane ale Treimii diferă una de alta nu din cauză că sunt izolate şi extrase una din prezenţa celeilalte ci, dimpotrivă, deoarece sunt împreunate în mod inseparabil. În măsura în care este mai inseparabilă unirea, cu atât mai mult ea va produce comuniunea iubitoare. Acest fapt asigură plenitudinea ontologică şi stabilitatea, lipsa morţii şi viaţa cea adevărată. În măsura în care este mai inseparabilă unirea dintre Persoanele Sfintei Treimi, cu atât mai mult ea va produce comuniunea. Persoanele sunt în „relaţie“, deci coexistă în comuniunea iubitoare a Treimii. „Subiectul adevărat este o raportare a Celor trei, dar o raportare care apare ca esenţă, o raportare esenţială“. Şi, ca să recapitulăm împreună cu Ioan Damaschin, spunem că cele legate de „relaţie“ înseamnă „apropierea şi iubirea ce (con)duc înrudirea şi statornicia şi comunicarea şi unirea. Deci numim relaţie legătura către acestea“. Şi încă ceva. În Sfânta Treime, comuniunea personală şi unicitatea nu sunt justificate psihologic, ci ontologic. Caracteristicile care fac distincţia între cele trei Persoane sunt numai ontologice: fiecare Persoană este ceea ce este şi nimic altceva. Persoana nu este judecată după caracteristicile sale, ci potrivit simplei afirmări a identităţii sale ca o fiinţă unică şi de neînlocuit. Persoana nu este o personalitate, adică o coordonare a caracteristicilor (înălţime, frumuseţe sau urâţenie, virtute sau răutate etc.); persoana este liberă de caracteristici şi nu este judecată potrivit acestora. Această percepţie privind persoana s-a transmis în Biserică în forma iubirii şi libertăţii Lui Dumnezeu faţă de lume, felul în care a fost exprimată „în Hristos“, cu dragostea Sa pentru vrăjmaşi şi păcătoşi. Biserica este locul în care omul nu este judecat după caracteristicile sale (aceasta este semnificaţia iertării, pe care o primeşte prin Botez şi Pocăinţă), ci după faptul că este cine este: persoană ontologică, „din facere“. „În special omul şi persoana este acela care a ajuns de la chip la asemănare… de aceea subliniem că, ontologic, toţi oamenii putem să ne considerăm persoane…, dar soteriologic nu suntem toţi persoane, întrucât nu am ajuns toţi la asemănare”. Iertarea şi pocăinţa cuiva ca persoană, ca o identitate unică şi de neînlocuit, aflată în comuniunea Bisericii, este chintesenţa terapeuticii ecleziastice. Biserica vindecă nu prin lucrurile pe care le spune, ci prin ceea ce este, o comunitate de iubire, o iubire care nu este un sentiment (pe care să îl putem căuta în sinele interior şi aflat la dispoziţia individului), ci o relaţie care solicită coexistenţă şi acceptare în cadrul unei comunităţi specifice – o comunitate de iubire, fără exclusivitate şi fără condiţii. Biserica vindecă fiind o astfel de comunitate, în cadrul căreia persoana încorporată devine în mod liber dependentă de a iubi şi de a fi iubită, unde, potrivit Sfântului Maxim, „iubirea perfectă nu desparte natura unică a oamenilor… dar, mereu tinzând înspre aceasta, iubeşte pe toţi în mod egal… De aceea, Domnul şi Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, în manifestarea dragostei Sale pentru noi, a pătimit pentru întreaga omenire…“. Persoana se formează în demersul unei nevoinţe serioase ce urmăreşte înălţarea naturii sau depăşirea ei. Formarea personalităţii înseamnă transfigurarea mişcării în lucrare, a voinţei gnomice în voinţă firească, a chipului în asemănare…, „înseamnă înălţarea omului în spaţiul dumnezeiesc şi convorbirea lui cu Dumnezeu, faţă către faţă“.
Întrebarea practică şi neliniştită este următoarea: este Biserica o comunitate de iubire, un loc în care se face trecerea de la „iubirea de sine“ la „iubirea frăţească“, de la boală la tămăduire, de la individ la persoană? În măsura în care răspunsul este afirmativ, ne putem referi la Biserică drept un spital terapeutic. Altfel, este o farmacie care furnizează oamenilor doar analgezice, fără să îi transforme din indivizi în persoane, deoarece termenul de „persoane“ presupune termenul de „relaţii“, iar „relaţia“ presupune „comunitatea“; altfel, ei continuă să fie indivizi izolaţi având o „iluzie a sfinţeniei“. În Biserică se manifestă taina Trinitară a inter-comuniunii persoanelor. Persoana realizează conştient asupra sa acel punct înaintat de chip al lui Dumnezeu, organul şi locul comuniunii cu Dumnezeu, care revelează structura teandrică a chipului lui Hristos. Trecerea de la individ la persoană este un proces terapeutic care se realizează prin gradul de actualizare a acestui chip, care nu reprezintă altceva decât trecerea de la fiinţa naturală la fiinţa hristificată prin Sfintele Taine, unde structura omenească se reînnoieşte după Arhetipul său, Hristos.
Majoritatea oamenilor din Biserica Ortodoxă, în mare parte, au pierdut conştiinţa de „comunitate“ şi, dacă azi ei vorbesc despre un „spital terapeutic“, probabil că se referă la o farmacie. Dar Biserica continuă să fie adevărata Arcă a Mântuirii, deoarece Ea a conservat nealterată nu numai credinţa în Dumnezeul Treimic Personal şi în Hristosul iubirii atotcuprinzătoare, al Crucii şi al Învierii, dar şi din cauză că Ea continuă să fie extinderea lui Hristos prin Taine în Duhul, în care sunt oferite puterea tămăduitoare a lui Hristos şi acele relaţii de iubire care îl pot vindeca pe om, prin transformarea sa din individ în persoană. Această credinţă, comuniune şi comunitate trebuie păstrate autentice şi active dacă vrem să privim Biserica drept un spital terapeutic. În orice om „după chipul lui Hristos“, locul comuniunii este persoana omenească şi aceea care primeşte, în Hristos, structura sa teandrică, iar prin această comuniune ajunge ipostas. La om, teandrismul se înfăptuieşte înăuntrul conştiinţei de sine, unde se înfăţişează şi conştiinţa dumnezeiască: „Vom veni şi ne vom face locuinţă“, „nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine“; apostolul Pavel şi-a propus ca scop suprem al activităţii sale pastorale „ca Hristos să prindă chip în voi“.
Pentru Biserică şi teologie, terapia nu este o chestiune psihologică sau morală, ci una ontologică. Scopul terapiei nu este acela de a oferi numai tămăduire pentru simptomele de boală ale oamenilor, ci acela de a asigura renaşterea lor, prin transferul din spaţiul iubirii de sine, în care se nasc patimile, în spaţiul dragostei frăţeşti, acolo unde se găseşte adevărata terapie prin iubire. Această trecere dintr-un spaţiu într-altul este una dureroasă, deoarece presupune Crucea sau, în cuvintele Sfântului Maxim, experimentarea durerii care coexistă plăcerii. Crucea ne aminteşte că viaţa creştină este o „cale“ de parcurs, care consistă nu atât într-o lege de respectat, ci în însăşi persoana lui Hristos, de întâlnit, de primit, de urmat. În Cruce se manifestă eros-ul lui Dumnezeu faţă de noi. De fapt eros este – aşa cum se exprimă Dionisie Areopagitul – acea tărie „care nu permite celui care iubeşte să rămână în sine însuşi, ci-l face să se unească cu cel iubit“. Ce „eros mai nebun“ este decât cel care l-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se unească cu noi până într-acolo încât să sufere, ca pe ale Sale, urmările faptelor noastre? În măsura în care, din iubire faţă de unicul adevăr şi faţă de unica iubire – din iubire faţă de adevărul şi iubirea lui Dumnezeu –, putem face şi vreo renunţare, cu atât mai profundă şi mai bogată devine viaţa. Persoana care vrea să-şi rezerve viaţa pentru sine însuşi, o pierde. Iar cine dăruieşte sau oferă viaţa sa – zilnic în faptele mici, care fac parte din marea hotărâre pentru Iisus – acesta zilnic o găseşte. Acesta este adevărul exigent, dar şi adânc de frumos şi eliberator, în care vrem pas cu pas să intrăm în timpul asumării Crucii vindecătoare în viaţa noastră.
Este o trecere care trebuie să fie îndrumată cu atenţie şi filantropie, „astfel încât ceea ce este suferind să nu fie dislocat ci, mai degrabă, vindecat“ (Evrei 12, 13). În această încercare, Biserica şi teologia pot oferi, nu atât de mult tehnica, specializarea, cât mai degrabă credinţa în Dumnezeul personal, din care izvorăşte credinţa în om ca persoană, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Luptele împotriva patimilor şi scăparea de acestea nu constituie un scop în sine al Bisericii. Ea aspiră la evidenţierea adevăratelor persoane din interiorul lor, la restaurarea fiinţei umane în plenitudinea sa, ca om sănătos, aflat în comuniune iubitoare cu Hristos Mântuitorul şi cu ceilalţi semeni, potrivit cuvintelor vii ale Dumnezeului Celui întru Treime.
Arhim. lect. univ. dr. TEOFAN MADA
Sursa: http://altarul-banatului.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu